Într-adevăr, acum că sunt şi mă regăsesc liberă, desprinsă de prima iubire,
mă pot lăsa în voia dansului, iar ritmul ameţitor să mă confunde cu acea petală
de narcisă parfumată, să mă poarte cu ochii închişi, să mă tulbure, să-mi redea
claritatea unui cer ca o petrecere unde luminează rochiile strălucitoare ale
stelelor, cer pe care l-am lăsat sub privirea acelui ochi de fereastră, de pe
al cărei pervaz participam la eveniment înveşmântată într-o lumină misterioasă
de lună fidelă, parfumată cu noapte tânără de vară fierbinte… Şi nu era un vis…
E liniştea pe care o respir la această răscruce de viaţă răscumpărată. E de
fapt împlinirea pe care o simt adesea, când lumina, imaginea şi zâmbetul meu se
sincronizează, se armonizează cu o muzică imaginară, cu certitudinea că aşa trebuie
să fie, că aici trebuia să ajung, indiferent de întârziere.
S-a născut în mine un vulcan de
cuvinte; îmi sunt tâmplele rănite de presiune şi aştept ca toate literele să-şi
găsească ordinea, să decidă momentul când voi deveni un simplu martor al unei
parade multicolore.
Mă aşteaptă multe lucruri să le dezvălui
misterul şi caut cu ochii închişi toate acele priviri care mă vor fascina, care
vor ridica puţin mai sus cortina, întregind cu încă un centimetru viziunea. Mă găsesc
din nou aproape de lucrurile mele, le simt căldura, le iscodesc conţinutul, le
întregesc existenţa. Ştiu că uneori zâmbesc ironic privind statuile din jurul
meu, că poate le judec prea aspru, dar nu vreau să accept că sunt una cu ele, că
sunt doar una dintre ele…
Momentan aştept să iasă soarele,
iarba să fie verde, paşii mei să străbată din nou galaxia, iar atunci când
orizontul e însângerat de înserare, să pot dansa în rochia mea de lună plină,
la petrecerea surorilor mele stele… (5 februarie 2000)
No comments:
Post a Comment