O carte plină de viaţă şi de moarte… “Veronica se hotărăşte să moară”, dar
doctorul care-o examinează o minte că mai avea de trăit maxim o săptămână, că
inima nu-i mai rezistă. A vrut doar s-o facă să trăiască, să iubească viaţa, să-i
dea conştiinţa vieţii, dându-i mai întâi conştiinţa morţii. A făcut-o să creadă
că va muri ca să trăiască din plin ce i-a mai rămas – o viaţă întreagă.
Ideea care m-a atins pe mine este cea cu “vitriolul” şi anume doza aceea de
amorţeală, de rutină, indiferenţă, monotonie, lipsa de implicare şi energie
pentru propria viaţă care se topeşte în toate aceste detalii care ne omoară
treptat voinţele: munca, serviciul, dorinţele altora pentru noi şi orbirea care
ne transformă în roboţi, “în peşti care nu văd mai departe de acvariul lor”.
Asta a fost cel mai dureros pentru mine. Înţeleg perfect. Ştiu că nu fac ce mi-aş
dori, dar nici nu ştiu ce-ar fi acel lucru, însă sunt conştientă că ce am acum mi-a schimbat viaţa şi sunt în continuare recunoscătoare. Doar că mă îmbătrâneşte,
oboseşte, înnebuneşte.
Ce mă linişteşte totuşi e că sunt încă omul care observă
luna plină, ochii albaştri ai iubitului meu, zâmbetul unei zile de toamnă. Încă
îmi pun probleme. Dar ruginesc, sunt conştientă că sunt diferită de ceilalţi, că
am şi alte preocupări decât nemulţumirile clienţilor. Privesc în trecut şi-mi îndulcesc
prezentul, visez că voi iubi şi la bătrâneţe ca şi acum. Sunt omul care (încă)
scrie (rar, foarte rar) fie şi câteva pagini la două luni. Sunt omul pe care-l
iubesc şi care mă fascinează. (10 septembrie 2002)
No comments:
Post a Comment