Destinul îşi anunţă sosirea

             Ieri citeam cuvintele lui Theophile Gautier din “Domnişoara de Maupin”: “Aştept. Ce? Nu ştiu, dar aştept.” “E o aşteptare plină de farmec şi nerăbdare.” “Un lucru e sigur, ceea ce aştept nu-i un lucru comun ori mediocru.” Ignorând faptul că el aşteptă o femeie, o amantă, m-am văzut aşteptând împreună cu el un lucru incredibil. Şi, într-adevăr, demult îmi aştept destinul. Ştiu că de câteva ori am înspăimântat nişte oameni spunându-le că viaţa mi-a rezervat nişte lucruri pe care nu le pot descrie; că soarta mea va fi aşa cum o simt, dar nu o ştiu; că am un drum aşa cum mi se potriveşte, dar că nu ştiu încă ce-mi e pe măsură. Mi-am dat seama că ce aştept mi se întâmplă, de fapt, la un interval nehotărât. “Ceva-ul” acela despre care am scris cu atâta descurajare atât de des, este deja prezent în mine şi, la un oarecare interval, se mai adaugă încă o piesă din puzzle-ul care-mi construieşte podul spre eternitatea efemeră a oamenilor. Aşadar, sunt demult plecată din gara în care aşteptam. Însă prefer să ignor şi asta, pentru că aşteptarea următorului tren face tot traseul. Aştept extraordinarul să se întâmple la intervalul lui nehotărât. (15 decembrie 1999)