Îmi
amintesc de o zi de vară. Eram cu Lala, ne jucam cu păpuşile şi dintr-o dată am
început să plâng. Da, plângeam pentru că ştiam ca voi creşte mare şi nu mă voi
mai juca cu păpuşile. Ştiam asta şi nu voiam să cresc şi nu puteam să înţeleg
de ce când voi fi mare nu mă voi mai juca la fel. Nici nu mă mai puteam bucura
de clipa aceea, pentru că ştiam că bucuria nu va mai avea aceeaşi intensitate
mai târziu, că păpuşile nu-mi vor mai înveseli chipul peste ani. Şi am avut dreptate.
Nu mă lasă de loc în pace anii
aceia. Trăiesc prezentul şi mă doare trecutul. Privesc acum şi de fapt văd
atunci. Sunt femeie, dar simt ca un copil care şi-a pierdut păpuşile. De fapt
mi-am pierdut doar locul, familia şi siguranţa aceea că am nişte lucruri pe
care nu le pot pierde.
O fetiţă cu ochi albaştri, cu bucle
aurii şi obraji ca bujorul mă cheamă mereu la ea, să pictăm brazi şi munţi
acoperiţi de zăpadă, să desenăm felicitări de Crăciun, să-i scriem lui Moş
Gerilă, să facem beteală din hârtie creponată, să ne punem cizmuliţele pe
calorifer pentru că în noaptea asta vine Moş Nicolae. E o fetiţă tare dulce! Îmi
aduce aminte de un joc de cărţi, ”Păcălici”, de nişte bomboane CIP, de o pungă
mare, plină de toate bunătăţile, primită de tata de la CSM de Crăciun. Şi ce mă
doare mai mult decât toate lucrurile pe care le văd când închid ochii, e că nu
mai am familia aceea mare care mă răsfăţa şi mă exploata (şi una şi alta pentru
că eram cea mai mică) şi nu mai am căsuţa aceea unde fiecare-şi avea locşorul
lui, şi la masa din bucătărie, şi la televizor şi la culcare.
Şi oricât de mult m-ar durea acum,
peste un an mă vor durea la fel, ca şi anul trecut. E un fel de excursie pe
care-o fac an de an în luna decembrie. Acolo unde merg, mă întâlnesc cu un mine
neschimbat, un eu odihnit de mirosul de murături şi de mâinile mamei frământând
coca de cozonaci. Nu ştiu când mă voi întoarce, pentru că mai am de traversat pârtiile
de săniuş…(6 decembrie 1999)
No comments:
Post a Comment