Ca o liană mă leg de timp, ca o lipitoare mă apropii de oameni şi mi-e greu
să renunţ. Mi-e frică să dau drumului ce-i al lui. Sunt aici, într-o lumină de
mine divinizată, în faţa celui mai drag prieten, dar şi cel mai înşelător,
caietul. Asta mi-e cea mai scumpă revedere. E tot ce uniformizează deformata
mea existenţă… Voi ignora puţin de data aceasta nevoia mea de a scrie, că doar
de atâtea ori a fost singura frustrare.
Sunt împlinită, ca un om care a găsit un lucru demult pierdut. Mi-am regăsit
caligrafia în caiete pentru prea mult timp închise şi o suferinţă comodă, greu
vizibilă cu ochiul liber. Sunt tot eu, n-am pierdut nimic, n-am lăsat amprente
definitive în niciun gol. Am mers cu paşi mărunţi, pe nisip fin, într-un alt răsărit
de soare, al altei zile. Sunt numai eu şi vocile copiilor de afară şi mi-e bine
şi aş vrea să strig în toate prăpăstiile pe care le-am străbătut singură, să
retez toate ecourile surde care-au umplut văile fără răspuns. Sunt eu, la alt
capăt de drum, pe o altă pagină… (7 octombrie 2000)
No comments:
Post a Comment