"A scrie" este subiectul meu preferat (II)

Oricât de străine mi-ar fi cuvintele, nu pot să nu le ador, să nu le râvnesc. Oricât de tăcută mi-ar deveni viaţa, nu vreau ca vreodată să uit să scriu. Ştiu că poate sună tragic, exagerat chiar pentru unii, dar sunt la punctul la care nu concep o viaţă fără scris. Se poate să nu fie pentru mine aceasta artă, însă de data aceasta am nevoie de ea, nu ea mă cheamă. Şi nici măcar nu e ăsta punctul de plecare. E clar pentru mine că scrisul meu pleacă din toate controversele ce le zăresc pe suprafaţa cerului meu. Până acum aş putea spune că era clar. Învăţ însă că dacă pot scrie, dacă sunt în stare să vreau, atunci viaţa e cu adevărat a mea.

*

Îmi lipseşti enorm. Cu timpul te depărtezi tot mai mult de mine şi poate-n curând îmi vei zice că nu ştii cine sunt, că nu m-ai cunoscut niciodată… Dar n-am să te las să te înstrăinezi de mine, n-am să-ţi dau libertate după ce te-am definit al meu, după ce-am simţit că eşti unicul lucru care vine din mine, parte din mine.

Petrecerile  mereu au fost muzele mele. Ele sunt unele din motivele pentru care de multe ori ţi-am dat viaţă. Şi niciodată forţat. După fiecare petrecere parcă mă implori să-ţi dau drumul, să-ţi las cale liberă să-mi arăţi în ce forme minunate poţi exista. Este muza cea mai necenzurată pe care-am avut-o – petrecerea. Atunci sunt singurele momente când mă găsesc în forma cea mai pură, conturul perfect şi nealterat al fiinţei mele. Numai aşa mă pot privi în oglindă, departe, prin ea, un chip complet străin şi totuşi atât de drag. E înspăimântător să te priveşti în oglindă şi să n-ai nici cea mai vagă idee că reflexia eşti tu. O faţă nouă. Parcă nu ai mai văzut-o niciodată şi o studiezi curios, atent la fiecare încruntare, tresărire, grimasă. Vorbesc despre mine, poate tu n-ai simţit niciodată că nu te poţi identifica cu persoana din oglindă. Dar nu mă sperie, sunt fericită chiar că mă pot descoperi în atâtea oglinzi, în atâtea chipuri frumoase, privite.

Petrecerile sunt muzele mele! (2000)

*

E din nou vară. Sunt singură în camera mea, savurând noaptea şi muzica. Surprinzător, mă găsesc din nou frumoasă. Nu ştiu ce face luna, nu o pot vedea de aici, dar sunt convinsă că e plină pe cerul Clujului. Mă simt minunat, deşi nu e acelaşi fel de vară de care-mi aminteşte. Dar e a mea şi noaptea îi dă un farmec familiar.

Momentul ăsta îmi arată că am rămas neschimbată, căutând aceeaşi fericire în noapte, luminată de lună, sub cerul serii, mângâiată de muzica din trecut. E o împlinire care nu depinde de nimeni, doar de mine însămi. Scriu aşa cum îmi vine, cum îmi zâmbeşte inima. Parca aş fi beată, dar nu sunt. Sunt doar extrem de fericită că scriu, chiar dacă nu spun nimic, doar îmi urmez stiloul pe hârtie. Îmi iubesc scrisul. Iubesc noaptea asta! (2002)