În mod normal, acesta e momentul în care cerurile se deschid, muzica se
aude în fundal, trupul îşi pierde greutatea şi vocile sunt gata să întregească
atmosfera. Şi, pentru că totul este iniţiat pentru o nouă audiţie, înseamnă că
pot transmite, printr-o exprimare indiferentă, cea mai recentă senzaţie de plinătate
care a întârziat prea mult să mă determine să merg înainte; ideea de
continuitate într-o motivaţie ce s-a dovedit relevantă.
Am sentimentul unei
duplicităţi în existenţă şi se referă la acel perfect-uman imposibil de satisfăcut.
Consider că sunt două tipuri de fericire care se împlinesc pe rând, ca un fel
de balanţă care nicicând nu poate fi echilibrată, doar în fracţiunea de secundă
în care greutăţile se contrabalansează. Printr-o putere controlată şi o conştiinţă
curată a celor două realităţi s-ar putea crea o eternitate din acea miime de
secundă, de fapt o oprire a timpului în prezent. Este un echilibru epuizant, o
prefăcătorie, o înşelare a legilor naturii. Cum suntem incapabili şi slabi, nu putem
decât oscila între două fericiri: una sufletească şi una spirituală, fiecare existând
în detrimentul celeilalte, comiţând un fel de adulter, făcându-se vinovat de
abandon. Asta doar pentru că spiritul se hrăneşte cu idei simţite, iar sufletul
cu sentimente trăite. Ar fi copleşitor pentru un om să le experimenteze pe amândouă
în acelaşi timp, ar înceta să mai fie reprezentant al umanului-perfect, care
este greşeala, incompetenţa de a realiza completul. Astfel, omul se mulţumeşte
mereu cu jumătate, fiind împlinit în parte, iar jumătatea cealaltă neglijând-o.
Rolurile se schimbă mereu, omul fiind parţial fericit. Asta nu înseamnă că nu
deţine mereu o fericire constantă, o doza egală de zâmbet-lacrimi. Ca în orice
sistem şi aici există un punct slab, o vulnerabilitate, o inegalitate. Aceste
lucruri se întâmplă de obicei, însă mereu există dezrădăcinări, pierderi, inconştienţă,
indiferenţă sau lene. (7 ianuarie 1999)
No comments:
Post a Comment