Scrisul a
devenit pentru mine o curtezană pretenţioasă şi obraznică. Mi-e din ce în ce
mai greu să-i împlinesc dorinţele. Comparaţia e cât se poate de viabilă pentru
că în ultimul an, asta e tot ce încerc să fac: să-i satisfac nevoile. Îl preamăresc
în fiecare pagină, mă doare sufletul de câte ori mă gândesc la el şi încerc să
organizez totul numai pentru binele lui. I-am dat deja prea multă atenţie, iar
acum i-am devenit sclavă. E chiar mai mult de atât: mi-e drag.
Îmi pare rău că e aşa ordinar, că se
aseamănă cu atâtea lucruri. Cu cât îi dau mai multă atenţie, cu atât se lasă mai
greu creat, iar când încep să am alte preocupări, să-mi acord alte şanse, mă bate
într-una la cap să-l las să existe. Oricum ar fi şi orice mi-ar cere, am să fac,
pentru că mi-e drag de el.
*
Mi-e aşa de
dor de mine; mi-e dor de caietul meu… Vreau să-l scriu, indiferent de cuvinte. Dacă
scriu, înseamnă că încă nu m-am trădat, că încă nu am devenit banală şi ordinară.
Şi dacă se va întâmpla vreodată, să-mi plângi de milă, pentru că mi-am vândut
sufletul… Mi-e ruşine de mine, dar nu sunt încă la capăt, pentru că mă mustră
conştiinţa scrisului, pentru că mă cheamă să dau glas unor idei niciodată ivite
în mintea mea, pentru că mâna încă îşi mai recunoaşte menirea pentru singurul
motiv ce mă face să mă suport. Chiar dacă nimic bun n-ar ieşi din asta, vreau
să fiu mereu gata să-mi iscălesc numele în orice colţ de pagină.
*
De câte ori scriu ceva, mă simt mai îmbrăcată, mai elegantă. Atunci sunt
eu, sunt omul întreg, sunt un Tot. Unul din motivele care mă împiedică să fiu eu,
este spaţial, da! Sună poate suspect, însă asta a fost mereu o problemă pentru
mine. Am un loc aici, însă la Piteşti nimic nu mai e al meu. Dar până la urmă,
au existat mereu excepţii. Am scris în gări, în băi, în săli de curs, pe bănci,
aşa că n-ar trebui să existe niciun motiv să nu scriu.
*
De multe
ori, ca şi acum de altfel, deschid caietul doar pentru că mi-e dor, nu pentru că
ceva vrea să fie scris neapărat. Uneori se întâmplă să scriu degeaba şi ceva-ul
se naşte din nimic. Acest caz e unul din acelea care-mi gâdilă orgoliul; am
senzaţia că scrisul meu nu mai depinde de mine, de o stare conştientă, ci mă depăşeşte,
mă împlineşte el pe mine, nu eu pe el. Practic numai atunci simt că este ceva
într-adevăr pentru mine, ceva de care n-ar trebui să mă îndoiesc.
*
Mi s-a
spus recent că toate aceste gânduri imprimate pe foile acestor caiete curioase
sunt bucăţi din orice minte şi suflet, că fiecare trăieşte conştient sau (mai
mult) inconştient rândurile mele şi deci, dacă scriu sau nu, lumea n-ar simţi
nicio diferenţă. Se pare că scriu lucruri prea generale, prea evidente. Din
fericire, trebuie să ripostez spunând că sunt de acord într-o măsură nu chiar
indiferentă, că într-adevăr, unele lucruri sunt generale, pot completa orice
suflet, şi pot răspunde la multe întrebări, însă ce mă face pe mine altfel,
deosebită, e faptul că eu le provoc, le găzduiesc în mine şi le fotografiez păstrându-le
mereu vii. Pe când ei, conştient sau nu, de cele mai multe ori inconştient,
trec pe lângă izvoarele care-mi potolesc mie setea, însă nu văd în ele decât nişte
şiroaie ce se scurg din munţi după topirea zăpezii. Şi eu şi ei vedem aceleaşi
lucruri, străbatem aceleaşi drumuri, dar numai eu reconstitui traseul, în alte
culori, mai puternice, în alte forme, mai definite, cu alte simţuri, mai
rafinate. Toţi trăiesc, dar eu simt cum trăiesc.
*
Sunt pusă
la grea încercare. Tot din jurul meu încearcă să mă îndepărteze de nevoia mea
vitală de a scrie. De la formă la fond. Se întâmplă lucruri neaşteptate cu viaţa
mea, lucruri care-mi dau o altă perspectivă asupra viitorului. Dintr-odată,
trebuie să-mi schimb întreaga mentalitate, să-mi petrec altfel timpul, să am
alte aşteptări şi alte ambiţii. Într-un fel, sunt pusă în mişcare, sunt mişcată
de la locul meu, şi aşa prea incomod. Trebuie să schimb radical omul, să gândească
pozitiv, să acţioneze neîncetat şi să persevereze. Şi toate acestea pentru o
cauză demnă de luat în seamă de orice om: banii, supravieţuirea (?!?).
Motivele sunt deci întemeiate şi o schimbare nu mi-ar prinde decât bine, însă
nu sunt gata să mă schimb, simt că încă n-am exploatat suficient etapa actuală
ca să caut noi inspiraţii. De fapt, ce mă întristează e că găsesc atâtea motive
să nu scriu şi că nimeni nu ştie că mor câte puţin în fiecare zi în care nu o
fac.
De când n-am mai scris, nici eu nu
mai ştiu de ce am nevoia asta acută de a o face. Nu mai ştiu de ce, însă mă pierd,
mă abandonez, îmi scap din mână şi simt că mă îndobitocesc pe zi ce trece. Deja
m-am schimbat mult, am învăţat să tac mult, nici nu-mi mai arde mult de vorbit.
Mi-e ciudă că nimeni nu-nţelege cât mă doare fiecare pagină pe care n-o scriu… Mă
chinuie gândul că tot ce-am adunat pentru visul meu va fi şters de un singur val. Mi-e ciudă că aş scrie
alte lucruri. Mă bucur că mă consum prea mult, că plâng prea mult, atât de mult
încât se confundă cu starea mea naturală; o cumplită nelinişte liniştitoare… Mă
amuză naivitatea cu care cred că orice lucru pe care l-aş scrie şi nu-l scriu, îl
voi păstra acolo până când va veni vremea să-l eternizez.
Mă surprinde faptul că mai scriu şi voi
mai scrie. Mă înfioară gândul că aş putea fi fericită. E lucrul de care mi-e
cel mai frică. Când voi fi fericită, înseamnă că m-am pierdut de tot, că m-am înecat
în superficialitate şi că m-am încadrat în cuvintele pe care acum le urăsc.
Efectiv nu vreau şi nu pot să accept să devin altcineva, altceva, fie şi un om
mai bun, un om fericit.
*
Mă simt
într-adevăr extraordinar să fiu faţă în faţă cu caietul meu, gata să semnez
câteva pagini, însă acestea vor fi un fel de pagini de adio pentru că încetez să
devin ce am sperat să fiu şi încetez să fac ceea ce m-ar ridica deasupra unui
om mediocru.
Dorinţa de a scrie e încă puternică,
însă ceea ce aş putea scrie nici pe mine nu mă mai fascinează. Odată cu această
“încetare” mă găsesc mai nefericită decât un om conştient. Plânsul mi se pare esenţial.
E singura formă de protest. E singurul lucru care-mi dovedeşte că nu sunt încă
în procesul “încetării”. Curios e că majoritatea lucrurilor scrise de mine se
referă la dorinţa de a scrie tot ce mintea mea filtrează ca fiind notiţă ajutătoare,
la neputinţa de a înfăţişa lucruri mărunte, la nevoia, absoluta mea nevoie de a
scrie orice ţine morţiş să fie eliberat în albul colii.
Cu toate că niciodată n-am scris
ceva anume, ci mi-am exprimat mereu intenţia şi ambiţia de a nu mă lăsa prăfuită
de cuvinte neiscălite, cu toate acestea, simt că-mi ies din minţi dacă nu-mi mai pot scrie în continuare intenţia.
Fie că e un şocant adevăr (pentru
mine), fie că e un cuvânt, o mireasmă sau fie că nu e, toate încep prin a fi
senzaţii. Nu ştiu cum e definită în dicţionar SENZAŢIA, însă pentru mine e ceva
extrem de firav ori extrem de violent. Oricum ar fi, e greu palpabil sufleteşte.
Îmi pare că tot ceea ce caut şi găsesc scriind sunt senzaţii, sunt CLIPE în care
m-am crezut altcineva. Sunt doar sclipiri care mi-au atras atenţia pentru un
moment, după care am revenit la (a)normal…(1999)
*
Este,
într-adevăr, fermecător de suspect intervalul atât de nehotărât în care trebuie
să înaintez cu câteva pagini spre caietul următor. E complet curios acest îndemn
după care tânjesc mereu. Din fericire până acum nu a încetat să mă provoace. Însă
ceea ce mă uimeşte, nu este existenţa acestei forme de satisfacere a nevoii
mele de a mă simţi împlinită, ci modul în care apare momentul. În privinţa acestuia,
e puţin de zis: mereu apare când sunt deja epuizată de căutare, uneori de
aşteptare. Alteori e o continuă eliberare de care mă simt cu totul detaşată. Învelişul
însă, aspectul sub care pătrunde şi întregeşte orizontul meu, este cu totul
original. Uneori e o întreagă filosofie care dă pe dinafara minţii mele; de
obicei mă simt cu totul străină de ea, pentru că mi-e greu s-o cuprind, mă oboseşte,
însă mereu o duc până la capăt. Oricum ar fi, e una din victoriile mele.
Alteori apare seducătoare, învelită
într-o mireasmă dulce care aduce după ea amintiri pecetluite de (cuvântul
care-mi dă aripi) nostalgie. E cea mai elegantă inspiraţie. Uneori un singur
CUVÂNT îmi este de ajuns. Totul se concentrează în literele unui cuvânt. E
forma cea mai provocatoare, care-mi dezvoltă aptitudini de detectiv. Săptămâni
întregi pot ignora un cuvânt sau pot aştepta să-l dezvolt în minte, fără a
deschide caietul. E forma pe care niciodată n-o uit. Creşte mereu, de la litere
mici, la MAJUSCULE. Niciodată nu mi-a trebuit timp să-mi amintesc un cuvânt de
genul ăsta. E mereu acolo, gata să-l transform în povestea vieţii mele.
Altădată se naşte din nimic. E cu
totul dispersată în aer. Încep să o caut pe hârtie, cu paşi timizi. Alerg
disperată, nu apare sau e chiar în spatele meu şi mă bate ironic pe umăr.
Uneori se adună parcă din praful din bibliotecă, devenind o iluzie transparentă.
Să o colorez mi-a făcut întotdeauna plăcere.
No comments:
Post a Comment