Mă găsesc
din nou plină de viaţă, mai mult decât ştiu, mai mult decât credeţi, mai mult
decât orice compliment, mai plină decât m-aş simţi, mai cu decât aş vrea, mai
sub decât mi-aş îngădui, mai altfel decât m-aş lăuda şi mi-aş permite să
exagerez în momente de voluptate, mai fiinţă decât respiraţia, mai om decât
existenţa, mai lucidă ca raţiunea, mai nedefinită decât o meduză, mai cuprinzătoare
decât iluzia, mai muzicală decât ritmul valurilor, mai urâtă decât neînţelesul,
mai chinuită decât captivitatea…
Simt că asta înseamnă viaţa; că mi-e
frig şi de fapt sunt fericită; că vreau şi nu mi se cuvine; că împlinesc şi de
fapt desfac; că tremur şi de fapt trăiesc mai mult decât tine. Simt că totul a început
cu semnul vizibil şi interpretabil; că mi se usucă lacrimile până să cred că am
plâns şi că plânsul există. Simt că pot şi nu se poate să fac, că este şi nu
pot atinge ce e în mine, pentru tine, pentru mine.
Vreau să arăt, să-mi explic, să vă
spun ce e de fapt, însă e prea greu, ar fi greu şi pentru un monstru să ştie ce
s-ar putea spune. Aş putea fi, aş putea crede cu adevărat, aş putea simţi întregul
eu la un loc şi întreaga fluiditate a ideii într-o singură frază; aş putea
aduna totul în trecut şi desena totul pe un nisip nedeformabil, sub o mare nesărată.
Aş crede totul, aş îngădui nimicul, aş permite confuzul, aş prefera orbirea, aş
putea crede atât.
Aş şti că există puţin dacă nu m-ar
copleşi limitele, aş ştii că plânsul meu e doar începutul curgerii mele pe hârtie,
că privirea mea ar sugera mai mult decât mii de volume scrise cu patimă, aş şti
că eu nu vă sunt în zadar cu totul meu suflet. Aş trăi mereu amorţită de
efemer, dacă m-ar putea stârni să fiu….
Cât îmi pare de rău că e aşa! Cât
mi-e de ciudă că suntem doar oameni, numai oameni. Jumătăţi de măsură, sferturi
de semne, frânturi de idei şi imagini, oglindiri prea fidele pentru ceea ce nu
există în totalitate, ci doar stâlcit.
Mi-e frică de înţelesul plin de
fapte, de chipuri împlinite. Mi-e ciudă că sunt doar om, mi-e ciudă şi mă umplu de mine când pot spune, când
mă pot lăsa să exist prin altceva decât simple fapte, altceva decât destine împrumutate
şi melodii populare mulţimii. Mi-e ciudă că sunt doar om şi totuşi mi-e prea
mult. Mi-e frică să-mi imaginez în ce m-aş transforma dacă aş percepe întreaga
realitate…
Am crezut că mi se vor fi uscat
obrajii şi lacrimile mult după ce am schiţat ce e sub ele, însă omul din mine
mi-a amuţit vocea la jumătatea frazei. Când am creat involuntar senzaţia, am
crezut că sunt invincibilă, că ştiu implicit tot ce nu voi putea scrie. Aşa şi
este! Degeaba m-a învăţat Eliade să epuizez ideea până la ultima particulă, căci
m-a epuizat omul din mine cu mult înainte.
Mă găsesc după câteva pagini prea
lucidă, prea repede… A trecut… Am crezut clipa inepuizabilă, însă s-a stins ca
o ţigară parfu-mată, a încetat să fie, ca orice existenţă genială. Banalul continuă
să existe, să domine cu tentaculele lui şi puterea mea s-a stins în slăbiciunea
omului din mine. Cât de puţin durează o singură clipă de voluptate, de adevăr… Şi
după ce-a trecut, nici nu mai înţeleg ce s-a întâmplat de fapt, nici nu mai ştiu
că a însemnat voluptate… Prea multă conştienţă… (19 septembrie 1999)
No comments:
Post a Comment