Sunt în competiţie cu timpul. Suntem doi adversari de temut unul altuia.
Ne-am tolerat o vreme, dar acum lucrurile se precipită şi unul din noi trebuie
să cedeze. Şi nu cred că pot fi eu învingătoarea, pentru că am un mare
dezavantaj: pot fi privită din orice punct al universului, din orice moment al
istoriei, timpul mă poate măsura din orice unghi. Eu nu pot privi timpul decât
ca pe un hoţ de viaţă. Nu am cum să-l analizez pentru că nu îl am… timpul… El
mă are, în totalitate!
Aceleaşi secunde le măsoară ceasul, aceiaşi ani mă apropie de sfârşit, dar
eu nu sunt la fel. Încerc s-o iau pe scurtătură, încerc să sar etape, doar doar
voi ajunge la timp acolo. Vreau să cunosc, vreau să mă fac cunoscută, să leg, să
împlinesc, să trăiesc pentru mine, dar nu e timp. Ceasul nu mai măsoară
secunde, ci ani, viaţa mea cântăreşte tot mai puţin, e aşa de uşoară pentru că
nu am vreme s-o găsesc. Mi-e furată în fiecare zi, mi-e înstrăinată între
armate de minute care luptă împotriva mea. Aş reuşi să mă văd mai clar, să mă
localizez pe harta tinereţii mele dacă cineva m-ar asculta, dar nu este timp,
nu există cuvinte destul de cuprinzătoare ca să fie nevoie doar de câteva, să mai
scurtez povestea. Am rămas cu dimineţi şi seri în care mă pregătesc şi mă refac
după zile pe care niciodată nu le voi ajunge din urmă, zile pe care niciodată
nu le voi primi înapoi. Sunt sigură că au existat, că m-au depăşit, pentru că văd
filele calendarului desprinzându-se, dar nu simt că au trecut prin mine, nu au
lăsat nicio urmă, nu s-au identificat cu parfumul meu.
Concurez cu cel mai rece adversar. Nimic nu-l înduplecă, nimic nu-i
deschide ochii. Merge înainte deschizând noi orizonturi, noi ere, lăsându-mă
tot aici, cu patetica mea luptă. Vreau timp, vreau să ajung la timp în final. (19 noiembrie 2004)
No comments:
Post a Comment