Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe
strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne
reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de
doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să
aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi
mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate
profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să
copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată.
Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că
se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti
nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea
aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul
lung şi unghii frumoase…
La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din
capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l
suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc,
mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia
era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar
de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun
concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am
purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas
construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.
La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început
consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea
imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu
lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca.
Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie
unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era
miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor,
punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară
fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe
acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex
pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana
mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a
fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu
care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată
fără vreun efort financiar.
La drumul de acasă la stadion. Uneori era ocolit, către Trivale, în alergare,
poate pe ploaie, poate pe zăpadă. Acum nu-mi mai amintesc de ce am luat drumul
stadionului. Ştiu că nu mai suportam bazinul şi probabil, ca să-mi mulţumesc
familia sportivă, am renunţat la un sport în favoarea altuia. A fost lung, de câţiva
km pe zi, l-am urmat cam patru ani, apoi mi-am dat seama (nu înţeleg de ce mi-a
luat atât de mult) că trebuie să-mi îndrept paşii spre alte încercări. Nu
puteam fi şi eu antrenoare; în familie erau deja doi cu performanţe pe care nu
cred că le-aş fi putut depăşi…
La drumul spre liceu. De foarte multe ori acesta ocolea mai întâi pe la
bazin şi abia peste trei ore şi alţi şase-şapte km înotaţi, ajungeam la liceu.
Se naşte o nouă enigmă. Mă hotărâsem să-mi asum responsabilitatea de a trăi
altfel, de a nu înota sau alerga. Se pare că era încă prea devreme să ştiu unde
mă îndrept, aşa că mi s-a părut mai simplu să complic repede, cât mai pot,
traseul, să mă asigur încă o dată că înotul nu e cel mai potrivit mijloc de
locomoţie în viaţa mea.
Când a devenit penibil de clar că mi-am obosit degeaba muşchii, pentru că
nu fusesem niciodată o sportivă înnăscută, drumul spre liceu a devenit cel mai
liniştitor. Îmi descoperisem între timp bună parte din creier. Credeam că-mi
lipseşte sau că e subdezvoltat, însă a fost una din surprizele plăcute ale
acelui drum. Devenisem una din cele mai luminate minţi ale clasei de sportive,
poate cea mai apreciată; mi-am permis să mă las stimulată de literatură, la
limita capacităţii mele de pătrundere. N-am fost niciodată un elev model până
la liceu. În clasele primare, nici măcar în clasa întâi n-am luat vreun premiu
sau „coroniţă” (cu excepţia menţiunii de elev-sportiv), cum a luat probabil majoritatea, căci abia din clasa a noua am
început şi eu să simt gustul succesului. Acesta a fost drumul spre liceu,
cucerirea unui teritoriu neglijat şi irigarea lui cu noţiuni elementare,
acumulate destul de târziu…
La drumul de un minut către casa lui P. Străbăteam potecuţa aceea îngustă
cu o idee preconcepută. Ştiam că de câte ori eram cu ea, găseam ceva fascinant
la mine. P. este încă cea mai dragă prietenă a mea. Poate nu cea mai apropiată,
dar cea mai dragă. E omul
care-mi sugerează cel mai mult fascinant pe lumea asta. Mereu are de zis ceva “drăgălaş”, o “atrocitate” sau “haioşenie”.
care-mi sugerează cel mai mult fascinant pe lumea asta. Mereu are de zis ceva “drăgălaş”, o “atrocitate” sau “haioşenie”.
La drumul Piteşti – Cluj, Cluj – Piteşti. Mi-au întipărit în minte un
pregnant miros de tren, de gară. De cele mai multe ori era frig şi trenurile în
întârziere. Din Piteşti plecam spre o lume nouă, numai a mea şi o puteam împărtăşi
numai prin poveştile mele, pentru că nimeni nu vedea Clujul cum îl vedeam eu.
Din Cluj mă duceam spre amintiri. Piteştiul devenise deja mult mai preţios, era
ca un muzeu pentru mine. Ştiam, simţeam că nu mă voi mai întoarce acolo şi totul
căpătase valoare. Aveam tot mai puţine lucruri de vorbit cu oamenii pe care-i lăsasem
acolo, dar îmi deveneau tot mai dragi. Plecam din Piteşti către viaţa pe care o
am acum, doar că atunci nu ştiam asta, iar din Cluj plecam spre o iubire care
dura deja de mulţi ani. Era un drum al inerţiei. Ştiu că acum spun asta cu
puţină răutate, dar şi tristeţe, însă nu mai pot vorbi despre acea iubire aşa
cum o făceam pe vremuri. Acum trăiesc iubind şi mi se pare un lucru cu totul
diferit faţă de cel pe care-l trăiam atunci.
La ultimul drum al trecutului, Cluj – Bucureşti. Vreau să-l numesc
dulce-amar. Îl acceptam pentru că mă ducea sub luminile Bucureştiului noaptea,
lângă un om care nu m-ar fi putut face fericită niciodată. Ştiam asta. Totuşi
am luat trenul cu acea destinaţie de multe ori, aşteptând, sperând contrariul, însă
drumul înapoi mereu a fost o certitudine. Nu ştiu ce căutam acolo, ştiu doar că-mi
plăcea Bucureştiul noaptea. Bănuiesc că acest drum m-a învăţat ceva:
autoflagelarea nu poate să-mi împlinească viaţa şi nici să-mi răscumpere păcatele.
La toate astea m-am gândit eu acum. Sunt doar câteva din sutele mele hoinăreli.
Mi-au venit în minte şi-am făcut o călătorie pe caiet prin viaţa mea de om
plimbăreţ. Nu mă pot referi la drumurile mele actuale. Vor trece ani până voi
fi în stare să străbat cale întoarsă către existenţa mea actuală. Nu o pot
descrie nicicum. Poate doar aşa: nu credeam că toate drumurile astea m-au adus
aici. Am ajuns într-un loc de care nu mi-aş fi imaginat că sunt demnă. Paşii
mei ştiau mai bine. Eu nu pot calcula distanţele decât după ce am destule bătături.
A fost un fel de joyride pentru mine în seara asta. Surprinzător, dar m-am
detaşat de oamenii care şi-au avut fiecare rolul lui în viaţa mea de atunci. Am
regăsit o Raluca transformată cu fiecare drum. Mi-am amintit de mine din
trecut. De atunci… Acum judec altfel ce-am trăit. Dar cu ce sentimente plecam
de fiecare dată, pot retrăi perfect. Pot simţi emoţiile, plictisul, frica, nerăbdarea,
ambiţiile cu care plecam “acolo” – oriunde, atunci… (24 noiembrie 2001)
No comments:
Post a Comment