Pânza de păianjen

Citeam “Pânza de păianjen” de Cella Serghi. Urmăream povestea Dianei, evoluţia ei din copilărie către adolescenţă şi maturitate. Simţeam odată cu ea toate amintirile triste ori fericite care defineau trecutul vieţii ei şi care reprezentau repere pentru prezentul ce-şi caută mereu justificarea în trecut.

De câte ori nimeresc în camera mea, îmi trece prin faţa ochilor toată viaţa trăită acolo, toate clipele consumate, devenite lacrimi dulci. De câte ori privesc acea cameră, adăpostul meu din copilărie, îmi dau seama că am pierdut o parte din mine, pentru că tot ce era mai bun din mine dăruiam camerei, ca aceasta la rândul ei să-mi ofere confortul şi sprijinul de care aveam nevoie destul de des. S-ar putea spune că până la un moment dat mi-a fost cel mai bun prieten. Adică eu mi-am fost cea mai apropiată, pentru că numai acolo mă regăseam, mă căutam şi mă pierdeam. 

Era locul unde-mi recăpătam forţele, unde-mi trăiam şi regretam amintirile. Era palatul unde niciodată nu mă plictiseam pentru că imaginaţia era mereu activă şi oricât de obişnuite erau lucrurile din ea, eu le dădeam o altă înfăţişare aranjându-le în aşa fel încât totul îmi conferea o siguranţă unică, siguranţa că dacă m-aş pierde, acolo voi găsi mereu o speranţă pentru o nouă dezamăgire. Acolo mergeam când eram singură ori înconjurată de prieteni. Mereu îmi făceam timp pentru ea, pentru mine, ca să nu pierd contactul cu realitatea mea, cu irealitatea lumii de care fugeam, promiţându-mi că odată ce voi ajunge acolo mă voi schimba şi voi deveni mai puternică.

Câteodată nu-mi doream decât să fiu lăsată în pace, să ştiu că nimeni nu se gândeşte la mine, decât eu. Faptul că eu eram importantă pentru mine şi că nimeni altcineva nu mă avea în gând, era cel mai liniştitor lucru. De câte ori simţeam asta, mergeam acolo, stăteam în întuneric şi priveam luna sau la lumina palidă a unei lumânări mă confesam unui caiet ca şi acesta. Acolo am învăţat ce înseamnă să scriu pentru a mă feri de o cădere. Acolo am început eu de fapt să fiu. Mai întâi dorind să stau acolo, invidiându-mi sora care a fost prima locatară, apoi mutându-mi calabalâcul, creându-mi viaţa prin firave “fire de păianjen”, în care urma să mă împiedic nu foarte târziu.

Cele mai proaspete amintiri pe care le am sunt verile trecute, în special vara trecută, când obişnuiam să învăţ noaptea, cu geamul deschis, să stau pe pervaz fumând o ţigară, privind stelele şi luna care mereu îmi inundau chipul cu o lumină caldă.

Toate lucrurile însemnate au trecut pe acolo şi au lăsat amprente pe fiecare perete, geam, foaie de hârtie, filă de album, haină prea purtată. Totul, o viaţă de copil, de adolescent, totul e iscălit cu plânsul meu, gravat cu un zâmbet tânăr. Şi acest tot este închis ca într-o cutie a Pandorei, al cărei conţinut e creat de mine şi imaginat de alţii. (13 aprilie 1998)