Nuanţe de verde

             Verde. Chiar Alice în Ţara Minunilor de mi s-ar spune şi tot nu ar fi destul de sugestiv pentru a descrie noua mea călătorie. N-am crezut că există acest loc, cu atât mai puţin posibil ca eu sa îl găsesc. Ca atare nici măcar nu m-am urnit din loc pentru a-l căuta. De data aceasta, nu sunt eu cea care călătoreşte, care descoperă ineditul, exoticul unui spaţiu, ci acesta călătoreşte prin mine “fascinându-mă” (din nou), descoperind pe alocuri senzaţii.

           Mi-e greu să accept că eu sunt acelaşi om obişnuit, cu o înfăţişare omenească, cu păreri, simpatii, antipatii, trăind la un loc cu ceilalţi şi în acelaşi timp mintea care în acest moment scrie, care singură ar putea crea o entitate independentă. Nu pot înţelege cum pot coexista aceste două total contrare euri. Şi poate mi-e greu pentru că nu se manifestă simultan, pentru că se uimesc, respectiv fascinează unul pe altul. Recunosc ca fiind validă fiecare particularitate care le delimitează, fiecare insistenţă care le face pe amândouă să fie într-adevăr ale mele.

            Verde. Să înţeleg că m-am înşelat asupra muzelor mele? Să cred că poate fi şi verde, nu numai albastru? Să fie oare posibil să existe cu adevărat o altfel de inspiraţie pentru mine, decât una negativă? Îmi va face plăcere să răspund. Da! M-am înşelat asupra vieţii, am judecat-o categoric previzibilă! Da! Am greşit crezând că sunt dependentă de nori, de o lumină semiobscură ca să pot descifra forme vagi. M-am grăbit să cred că am scris esenţialul şi că singura traiectorie care se mai poate combina este cea a unui cerc. Am crezut că numai o stare de somnolenţă deranjată m-ar putea determina să colorez muzele. Am crezut că din “fericire” izvorăsc toate.

            Verde. Îmi e într-adevăr greu să folosesc alte cuvinte, să exprim alte stări. Totuşi, indiferent de substrat, de întâmplările care nu au nicio semnificaţie pentru mine, materializarea acestor senzaţii a rămas aceeaşi. Aceeaşi privire, cu ochi de lună, cu sclipiri de stele… (27 februarie 2000)