O cameră în dar

Se pare că trăiesc anticipat dezrădăcinarea mea din oraşul copilăriei mele, din prima casă, din amintirea unei familii cu fraţi, surori, mamă, tată şi bunic. Toate mă lasă să plec, toate mă părăsesc. În curând cămăruţa mea va avea alt locatar, alt suflet, uneori deznădăjduit, însă va trebui să-şi facă alt prieten din cămăruţă, pentru că nu las nimic acolo, iau tot cu mine. Pe chipul acestui nou suflet va lumina luna mea şi stelele mele vor sclipi în ochii lui, prin fereastra mea, pe pervazul meu. Nici nu va şti, dar va fi tare norocos, pentru că am inspirat ce e mai bun în mine acelui loc şi i-am dat tot farmecul din lume.

Şi mi-e ciudă! Mi-e ciudă că va fi a altcuiva. Dar mi-e bine pentru că am trăit acolo toate amintirile care ar fi putut fi create de cineva vreodată. Nu mi-e ciudă, pentru că secretul e la mine. Nu-mi pare rău, pentru că ştiu să dau farmec unui lucru şi să mă bucur de el. Ştiu că uneori par maniaco-depresivă, dar o persoană mai vie şi mai optimistă ca mine nu există. Culoarea e vitală pentru mine. Culorile curcubeului nu sunt suficiente pentru înviorarea unui peisaj. Dacă aş putea, aş pune o pată de culoare peste tot, până ar deveni tot un desen animat. (26 aprilie 1999)