Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de
evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de
inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de
pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de
prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte
vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse
pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna
a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o
prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când
o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele
de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini.
Tot timpul, de când îmi privesc
viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu
m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred
asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere,
cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage
înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să
fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face
şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că
scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o
justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci
refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care
au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu
pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune
lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine,
să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e
suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să
accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu
care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta
poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână,
ca să nu-l explorez.
Mi-ar fi imposibil să cunosc ceva mai bine decât lumea
mea. Până la urmă nu ţine de subiect, nu ţine de spectatori, nici măcar de
frecvenţă, ţine de faptul că trebuie să existe, trebuie să-i îngădui să existe.
Nu vreau să mai trag obloanele şi să privesc cu lacrimi în ochi întunericul,
doar pentru că mi se pare prea îndrăzneţ să ţintesc atât de sus, să cred că eu
pot scrie, pentru că mă simt nedemnă. Lumină există în mine şi şanse mă pricep
să dau şi să-mi dau la nesfârşit. Iar acum a venit momentul să nu mai pun
stavile, să las fluxul normal, natural, fără ocolişuri prin lumea fricii şi a încrederii
pierdute.
Mă întreb de ani de zile la ce sunt eu bună, la ce m-aş pricepe eu atât de
bine încât să pot spune că mi-am descoperit menirea? Întrebarea asta nu avea
răspuns din momentul în care am pus-o prima dată. Asta pentru că nu am curaj să
spun că eu ştiu să scriu, că eu asta ştiu să fac. Răspunsul ăsta mă scapă de atâta
tristeţe şi mă scuteşte de ani de învinovăţire. Pot face multe alte lucruri
foarte bine, însă numai scrisul vine din suflet, numai scrisul e autentic. Şi ăsta
e un subiect încheiat!
Ştiu că nu e sfârşit de an ca să mă apuc să fac bilanţul, să număr reuşitele,
să arunc balastul, să-mi văd de drum uşurată de o sarcină inutilă. Însă pentru
mine e o primăvară târzie, treptat prind putere să ies din zăpadă, să miros
narcisele. Au o nouă aromă, îmbietoare. Renasc în etape. Sunt încă fragilă, dar
voi trăi din nou. O să fac o listă a lucrurilor pe care vreau să le am, a
oamenilor pe care nu vreau să-i pierd, a celor cărora le-am dat prea mult şi n-au
rodit cu nimic în viaţa mea, ba mai mult, au secat-o, a locurilor pe care vreau
să le văd.
Vreau să profit de libertatea pe care o am acum, de terase, unde atât de
bine citesc, vreau să am grijă de mine mai mult, să-mi dau atenţie şi importanţă,
să mă ascult şi să-mi ofer mai multă încredere, să-mi permit să fiu văzută… Vreau
să iubesc mai mult, să judec mai puţin. Vreau ca iubitul meu să simtă că lângă mine
e acasă, că-i sunt alături, că-i pot fi cămin, încredere, că niciodată nu-i voi
fi duşman. Vreau să fim doi într-unul, vreau să creştem împreună în părticica noastră
de lume, să conteze numai ce am adunat înăuntrul ei, să nu lăsam pe nimeni să
ne dezbine. Vreau să am grijă de prietenii mei adevăraţi, vreau să-i înlătur pe
cei pe care i-am considerat prieteni în naivitatea mea, vreau să văd în fiecare
an un loc nou. Să pun suflet în ceea ce fac, să-mi câştig banii cu plăcere, să
apreciez ceea ce mi s-a oferit, să privesc în ansamblu şi cu mult mai multă
relaxare. Vreau să-mi protejez nervii! Vreau să mă înec în muzică şi în toată nostalgia
adusă de ea. Vreau să citesc enorm şi sper să nu se termine niciodată paginile
scrise pentru mine. Vreau să ies în natură, să respir aer tare de munte, să
stau la un imens foc de tabără, să-mi dreg glasul cu o duşcă de Cireşica, să văd,
să respir, să transpir verde. Şi vreau multe altele, însă îmi dau seama că nu
mă prea pricep la enumeraţii. (7 august 2005)
No comments:
Post a Comment