Iau pixul în mână şi scriu. E cel mai măreţ lucru pe care l-am făcut vreodată
pentru mine. De câte ori simt nevoia să o fac, totul prinde contur, brusc totul
are sens, inclusiv eu. E un fapt mărunt. Pe cât de neînsemnat, pe atât de
intens, de obositor. Dar e al meu, pentru că eu îi dau viaţă. De atâţia ani mă lupt
să scriu, să nu scriu, să-mi pun speranţe în ceea ce am de zis, să n-o fac, să
cred în mine sau să accept că niciodată nu va însemna mai mult decât efectul pe
care-l are asupra mea, asupra fericirii mele?... E un fapt mărunt, zic eu.
Atunci de ce mă învârt în jurul lui nerăbdătoare, încântată de câte ori nu mă pot
abţine să scriu? Pentru că atât am descoperit în mine, atât am observat în miopia
mea că străluceşte, că se cere dezvelit din viaţa mea atât de schimbătoare, de
mică. Eu sunt atât de măruntă, de neînsemnată, iar toate întrebările
referitoare la rostul meu îşi caută mereu răspuns aici, printre rânduri, în faptul
împlinit că mereu mă întorc la aceste caiete cerând la nesfârşit o aprobare, o
confirmare că e locul potrivit pentru răspunsuri, pentru adevăr.
Mă pierd în detalii, trăiesc evaziv, mă dizolv încet şi sigur în viaţa tuturor,
nimic concret, mă prefac plină de vinovăţie că sunt prezentă, că sunt asemenea
celor de lângă mine, ca să primesc cea mai mică satisfacţie că aş aparţine şi eu
unei lumi, că sunt palpabilă măcar între ei. Şi culmea e că asta îmi reuşeşte
cel mai bine. Sunt mai mult a lor decât a mea. De fapt, de atât de mult timp nu
am mai fost a mea, că mi se face ruşine, că regret tot timpul pierdut cu atât de
puţine remuşcări.
E trist, e dureros, pentru că nu sunt ceva mai mult decât altceva.
Eul meu care scrie şi eul meu care trăieşte, nu se depăşesc niciodată. Uneori
nu pot scrie, poate chiar un an întreg, dar conştiinţa scrisului, a nescrisului
de fapt, mă ucide, mă condamnă la o viaţă atât de superficială şi lipsită de
răspunsuri. Nu sunt în mod constant în niciun fel, nu pot fi catalogată şi aşezată
pe un anume raft. Nu pot fi sigură de autenticitatea scrisului meu, pentru că
mai mult exista în dorinţa mea de a-i da viaţă, decât în propria lui existenţă.
Însă faptul că niciodată nevoia aceasta nu a încetat, mă linişteşte într-un
fel, că îmi aparţine, că e o dorinţă îndreptăţită.
Am scris odată, demult, că am nevoie de imaginea distorsionată a naturii în
apă, de o piatră care să producă un astfel de efect, ca să pot trăi cu adevărat,
ca să respir din nou pentru sufletul meu. Şi asta s-a petrecut cu mine în ultimul
an, însă piatra a fost mai degrabă un munte. O poveste provocată, dorită de
mine, realizată cu multe sacrificii. Piatra am aruncat-o în apă şi schimbarea
s-a produs, iar scrisul meu începe să curgă, mulţumirea mea se naşte din nou,
rostul meu devine mai real decât o fantomă a trecutului. Am ajuns de unde am
plecat, am mers în cerc, exact ca în povestea lui John Fowles, Daniel Martin.
Am ajuns în punctul de plecare şi asta m-a salvat. Am avut curajul (însă
folosesc cuvântul “curaj” cu mare reţinere, pentru că nu mi se potriveşte
deloc, nu sunt cu adevărat curajoasă niciodată, poate doar în ochii oamenilor
care n-ar face vreodată ce fac eu) să recunosc greşeala, orbirea, să-mi las
sentimentele libere şi să le urmez. În asta constă de fapt curajul meu, că fac
întotdeauna ce simt! Ceea ce simt nu m-a înşelat niciodată, numai ceea ce gândesc,
ce intuiesc.
Cred tot mai mult în ciclicitatea vieţii, a istoriei, a
evenimentelor, a poveştii mele, a deciziilor pe care a trebuit să le iau, a
alegerilor pe care le-am făcut. Mereu aceleaşi întrebări la care trebuie să răspund,
veşnic în alte situaţii şi sentimentele, care de fiecare dată mi-au deschis
ochii, m-au salvat. Ceea ce simt e realitatea mea, busola după care mă ghidez.
Cu siguranţă am lăsat impresia de om imatur, de copil, prea sensibil pentru
lumea asta, dar cine nu mă cunoaşte nu poate da niciun verdict, asta e foarte
clar pentru mine. Şi am părut aşa pentru că nu le-am urmat calea, pentru că am
schimbat radical cursul lucrurilor, curgerea firească după părerea lor, pentru
a-mi urma inima. Aceasta a fost dovada supremă de curaj în ceea ce mă priveşte,
însă nu şi în ochii celorlalţi. Şi toate acestea sunt adevărate, pentru că am
ajuns în siguranţă acasă, sunt pe deplin a mea acum, îmi simt din nou pulsul
proaspăt, după atâta zbatere inutilă. Efectul e deja provocat, eu l-am
provocat, iar imaginea rezultată e delicioasă, fascinantă.
Privesc natura, o pădure
incredibil de tânără şi de verde, reflectându-se într-un lac rece de munte, reîntregindu-şi imaginea din mii de picături, după ce
eu atât de frenetic i-am tulburat apele. S-a produs din nou acest miracol,
vital pentru supravieţuirea mea şi sunt mândră că i-am dat voie să se nască sau
sunt recunoscătoare sorţii că m-a făcut martoră la el. (15 iulie 2005)
No comments:
Post a Comment