Sunt pe drumul spre “casă”. De data asta cu trenul, alte ori cu maşina. Sunt
două călătorii diferite. Şi nu mă refer la confort sau durată. E vorba de trăirile
care le fac atât de unice. Drumul e dus-întors, dar totul constă în dus. La întoarcere
lucrurile sunt altfel, parcă am ajuns în Cluj, înainte de a pleca din Piteşti.
Mereu trece greu noaptea asta… Stau pe scaunul de lângă geam şi anevoie adorm.
Aş vrea să nu mă gândesc la cuvinte de data asta. Să pot trece peste
complexul neputinţei – temporare – de a fi eu, cea care scrie… Mi-e greu să
explic exact ce simt, ce-mi încearcă sufletul. Dar am vrut neapărat să însemn
această “stare călătoare”. M-am gândit că dacă o să scriu o să dau o mai mare
importanţă acestei seri. Mâine n-o să mai simt la fel. Voi fi în mijlocul evenimentelor, oamenilor cărora
le-am uitat chipurile, nu şi sufletele, mereu atentă la cei din jurul meu. O
să-mi dau seama de toate abia după ce mă voi întoarce şi tot ce-am trăit va fi
ca o lacrimă uscată pe obraz. Tocmai de aceea am vrut să dau culoare acestor
ore care par interminabile.
E aceeaşi istorie care se repetă acum doar de câteva ori pe an, dar cu o
intensitate tot mai mare, cu miros tot mai înţepător de naftalină. Aşa şi simt,
parcă din când în când aş îmbrăca o haină veche care-mi vine tot mai bine, dar
nu mai e a mea. Sunt dependentă de mirosul acela de vechi, trecut. (21 septembrie 2000)
No comments:
Post a Comment