Îmi dau seama că a fi scriitor înseamnă să gândeşti scriind, cei doi
termeni confundându-se la momentul creaţiei. Aş vrea să fac măcar un exerciţiu,
din când în când, să-mi urmăresc gândul cu paşii mărunţi ai cuvintelor pe
hârtie.
De multe ori, când rostul meu pe lumea asta pare inexistent, mă gândesc la
scris, la faptul că vreau să împărtăşesc totul hârtiei şi apoi visez cum,
cândva, va exista o carte scrisă de mine, cu un titlu interesant, cu un conţinut
palpitant; apoi râd ironic şi-mi zic: "astfel de lucruri mari sunt
realizate de oameni mari!"
Gândesc mereu la trecutul meu, la viaţa mea. Îmi urmăresc paşii prin scoală,
pe terenuri de tenis, în bazine de înot, pe piste de atletism, în biserici
urâte de oameni, pe poteci de munte, pe litoral, în Grecia, în săli de curs şi-mi
zic că am un trecut bogat, o viaţă bogată. Şi din atâtea lucruri câte am făcut,
scrisul să fie oare ceea ce aş face mai bine? Oare? Deocamdată îmi surâde ideea
de a fi în stare să scriu, mă bucur când reuşesc s-o fac, mă întristez când aş
putea dar nu o fac sau când aş avea multe de scris dar nu sunt în stare. Toate
acestea pentru că de câte ori mă gândesc la caietele mele, îmi imaginez că îmi
adun material pentru "viitorul meu roman".
Mi se întâmplă de multe ori să scriu ceea ce nu
gândesc, adică să-mi las mâna să scrie, iar mintea să se minuneze de ce a scris
mâna. Mă gândesc că ar putea fi un fel de imaginaţie inconştientă care comunică
direct cu pixul. Mi-e destul de greu să scriu, în sensul că mă epuizează, îmi
ia toată vlaga şi atunci mi se pare totul inutil şi prostesc. (21 octombrie 1998)
No comments:
Post a Comment