Prolog

În viaţa mea se află un oraş întreg, cu străzi, parcuri, oameni, tresăriri odată cu venirea primăverii… Eu sunt un oraş adevărat, o întreagă organizaţie de trăiri, de începuturi şi de relaţii pe care abia aştept să le descopăr. Sunt o întreagă geografie, un manual de psihologie şi o carte de telefon în miniatură. Sunt un popas pe care mai nou îl găsesc cu o hartă. Sunt un spital pentru suflete rănite. Sunt un teatru unde mulţi prieteni îşi regăsesc râsul, sunt şcoala unde copiii mei vor învăţa primele lecţii. Sunt o fabrică de sentimente, iluzii şi senzaţii ce îşi vor sfârşitul pe hârtie, sunt o neobosită şi obositoare fântână arteziană a cârcotelii şi criticii, reprezint o modă a existenţei mele, duc mai departe frustrarea celor care nu-şi găsesc locul pe lume şi care se plâng că nu au citit destul la viaţa lor. Sunt fiică, soră, iubită, verişoară, rudă, prietenă, duşman, colegă, cam tot ce alcătuieşte societatea asta, puţin din toate.

Sunt teii înfloriţi care mă însoţeau în alergare uşoară spre Trivale la antrenamentele de atletism, sunt o serpentină de pe strada Scoroboaia pe drumul către bazin, sunt câteva trepte din scările de la Zinca atunci când orice ieşire în oraş sfârşea “la pietre”, sunt un urcuş greoi, ca acela de pe Vasile Lupu, când spiritul îmi depăşea în importanţă fizicul, sunt ecuaţia matematică (cea pe care am putut-o înţelege) ce m-a definit în toţi acei aşa-zişi ani de liceu, sunt numărul de telefon pe care mulţi prieteni l-au format ca să-mi audă vocea, sunt fraze întregi şi complicate care abia aşteaptă să fie analizate şi împărţite în propoziţii principale şi secundare, din vremea în care credeam că gramatica îmi va deschide drumurile către tărâmul studenţiei. Sunt un soare nemuritor care apune şi răsare la nesfârşit pe orizontul Costineştiului, sunt cel mai tare aer de munte, atunci când trebuie să fumez o ţigară ca să înfrumuseţez peisajul dinaintea ochilor mei. Sunt troleul 1 care m-a rătăcit pe străzile oraşului meu adoptiv, sunt o bancă solitară din sala de lectură, sunt vocea care răspunde la un număr de help line, sunt o figură pe care mulţi o recunosc pe stradă. Sunt fiica pe care tata n-a apucat să o cunoască aşa cum am ajuns eu să mă cunosc, sunt însăşi cartea pe care vreau să o scriu.

Sunt Piteştiul pentru cei care nu-l cunosc. Sunt Clujul pentru cei pe care i-am lăsat în urmă şi care de fiecare dată când aud numele acestui oraş îşi amintesc de mine.

În mine sunt toate acestea. Le-am absorbit ca un burete însetat. Le-am adunat de-a lungul vieţii ca pe nişte suveniruri. Nu ştiu ce nume ar avea oraşul meu, însă, în speranţa că cineva îl va vizita vreodată, îl voi numi cu nostalgie “oraşul din viaţa mea”. Cine va citi paşii mei, cine va admira cu mine luna şi va sta culcat în iarba crudă de primăvară, va ştii că am avut dreptate să-l numesc aşa.

(4 februarie 2006)