Toamnă cu miros de iarnă

                E toamnă. Lumină perfectă, de un gri transparent. Ştiu că doar cerul şi clădirile sunt gri, însă toate se contopesc cu aerul, cu înserarea. E o zi perfectă pentru mine. Acum, nu altădată. O cană de vin fiert, cu scorţişoară, ar întregi atmosfera. Într-o astfel de zi ochii-mi sunt pierduţi. Nu privesc nimic anume din trecut, însă caută, liniştiţi, o amintire cu miros de scorţişoară… Ciudat e că încerc să găsesc cu privirea amintirea, când am descoperit-o simţind aroma, mirosind-o. E toamna pe care-o încep încercată de amintiri imaginare… Şi totul se construieşte în jurul scorţişoarei, dulce mireasmă!

           Nici oamenii nu sunt ei înşişi astăzi. Sunt statuete gri-cărămizii. Sunt o parte din decorul toamnei. Şi numai eu ştiu că ei gândesc altceva, ca sunt prea pe pământ, prea de pământ… Mi-e ciudă şi nu înţeleg de ce nu simt şi ei aroma ameţitoare de scorţişoară, de ce ignoră atmosfera parfumată. De ce?

            E o senzaţie cunoscută, am simţit-o mereu. E mereu toamnă, când geamurile sunt pregătite să-şi îmbrace haina de steluţe argintii. Dar nu! puţin mai devreme, pentru că iarna are o cu totul altă lumină, cu miros de brad, cu mofturi de copil răsfăţat, cu nas roşu şi mănuşi cu un deget. Da… Iarna luminează prea puternic, mă orbeşte. Iar aroma cozonacilor, sclipirile clopoţeilor, desenele animate cu Moş Crăciun şi fularele călduroase îmi sunt de ajuns să trăiesc, să simt. Iarna parcă îmi e de ajuns doar să simt. (11 octombrie 1999)