Singurele zile din şapte care-mi aparţin sunt cele de
weekend. O carte bună, o ceaşcă de cafea fierbinte, vocea unui prieten de
partea cealaltă a receptorului, fericirea de a fi în casa mea frumoasă,
portocalie, prezenţa dulce a jumătăţii mele, sunt lucruri către care mă îndrept
cu nerăbdare în fiecare vineri seara. Două zile dintr-o săptămână întreagă mi
se par prea puţine pentru supravieţuirea mea, pentru mulţumirea că aş putea să
mă recunosc încă fascinantă. Alte cinci sunt a lor, pentru ei, pentru bani,
pentru un trai pe care nu l-am avut în copilărie. Cinci zile şi cinci nopţi în care
mă clonez, în care mă rup de suflet şi sunt numai intelect şi raţiune. Mi-am făcut
deja de mult timp reputaţia omului care simte, pe care-l poţi atinge numai prin
transformarea ideii, noutăţii în sentiment. Asta e un lucru bun pe de o parte, înseamnă
că pot fi citită, înseamnă că cele cinci zile uneori interminabile nu m-au
doborât de tot, nu m-au făcut a lor în totalitate. Încerc involuntar să conserv
spiritul, să-l feresc de monotonie, de rutină. Încă nu am devenit omul care
discută fapte sau oameni.
Sunt tot în căutarea cuvintelor, senzaţiilor, însă
momentan în rândurile cărţilor deja scrise. Stiloul meu se odihneşte de mult
timp pe masă, iar scrisul mi-e puţin străin degetelor mele, pentru că săptămânile sunt lungi, multe, iar
eu numai una. Căutarea a luat sfârşit demult. Sunt a lor şi a mea, în proporţii
inegale. Nu încerc să mă judec pentru partea ce le-am dat-o lor, pentru că până
la urmă aşa trebuie să fie, nu e altă cale. Atâta timp cât în două zile mă regăsesc
întreagă, a mea şi nu trebuie să depun efort pentru asta, mai am încă scăpare.
De multe ori le fur câteva minute din timpul lor, când mă trezesc detaşată de
tot ce mă înconjoară, de lucruri făcute mecanic şi ştiu în sinea mea că nu sunt
eu acea persoană, că însemn înzecit mai mult, că am atâtea de oferit şi habar
nu au ei de ce aş fi în stare.
Mă împac destul de uşor cu existenţa asta duală şi nu vreau să-i reproşez
nimic pentru că am ce n-am crezut că voi avea vreodată şi pe deasupra am două
zile numai ale mele, de care ei nu ştiu c-ar exista. E micul meu secret. (5 martie 2004)
No comments:
Post a Comment