Citind cartea am avut în continuu o stare de boală, de negură. Cred în
iubirile din copilărie, dar nu cred că ele sunt cele care dăinuie în final.
Rezistă timpului doar pentru că au fost primele, pentru că aparţin trecutului;
sunt preţioase doar pentru că din ele a izvorât pentru prima oară iubirea de
genul acesta din noi, în ele au rămas primele dorinţe, primele întrebări şi mai
ales pentru că de atunci am început să ne dezvoltam nevoia de a trăi în doi.
Dar nu cred că putem rămâne la iubirile din copilărie. Totul e brut, neşlefuit,
nici pe noi înşine nu ne cunoaştem, cu atât mai puţin ştim ce ar însemna o viaţă
lângă cineva.
Cred că existenţa nu se rezumă la o singură poveste de dragoste. În privinţa
asta e foarte darnică. Ne găsim oglinzi ale sufletului pe toate drumurile ce le
străbatem şi trăim cu senzaţia că au fost ultimele, unice atunci când se închid.
Şi cu tărie cred că iubirile care ne consumă, care ne transformă, nu sunt
cele adevărate. O iubire nu e cea care ne schimbă cursul vieţii, care ne răneşte
şi ne vindecă, care ne sufocă şi ne aeriseşte, ci una care ne împlineşte, care
accentuează viaţa din noi, care subliniază ceea ce suntem. O iubire ne ridică în
ochii noştri, ne face puternici, simplifică înţelesurile şi înlesneşte răspunsurile,
nu complică, nu tulbură, nu înjoseşte. Pot fi şi sunt iubiri tragice, sfâşietoare,
dar nu sunt cele care durează, sunt cele care ne învaţă ce vrem, cum vrem să le
trăim pe cele ce vor veni. O iubire nu ne transformă în visul altcuiva, nu ne
face părtaş la el. Ci e cea care luminează, ne împinge spre rostul nostru. Ştiu
că iubire înseamnă linişte, înseamnă pace. E comunicarea dintre doi oameni care
se completează, diferiţi fiind, e certitudinea că am ajuns acasă… O iubire care
rezistă nu e una care ne duce la extrem, care stoarce şi ultima picătură de viaţă
din noi, care ne arde şi apoi ne îngheaţă zâmbetul. Toate aceste lucruri care
nu definesc o dragoste sunt pasiuni, sunt instincte care se manifestă
necontrolat din disperare, din dezechilibru şi din fericire le experimentăm cu
toţii, ca să putem vedea dincolo de ele, dincolo de prăpastia în care suntem pe
cale să cădem când nu mai găsim speranţă, când puterea e primul lucru pentru
care ne rugăm, să putem îndura haosul.
Suntem în umbră până când cineva împinge norii din dreptul lunii şi ne găseşte
frumoşi, fascinanţi în razele ei. Suntem moleşiţi de căldură, suntem vlăguiţi
de ea până când cineva trage norii sub soare şi ne recompunem, ne revine
culoarea în obraji. Suntem îngheţaţi de singurătate, până când cineva ne îmbrăţişează,
ne sărută, ne adună din mii de bucăţi de dorinţe, tristeţi, de primăveri
trecute cu vederea. Acest fel de cineva aduce iubire, acest ceva este iubire.
Şi atunci nu pot crede că iubirea ar putea să ne treacă prin apă şi foc, să
ne înnegureze judecata, să ne strângă şi să ne arunce în valuri. Poate nu s-a
inventat încă un cuvânt care să definească starea asta de veghe continuă, să nu
greşim cu ceva, să nu pierdem, să nu distrugem, să nu tulburăm cumva
sentimentul acesta vulnerabil pe care-l credem iubire.
Numai frica ne înjoseşte, frica de singurătate, de rupere, de descompunere.
Şi frica nu poate coexista cu iubirea, pentru că una inspiră deznădejde, alta încredere.
Atunci nimic din ce ne duce pe culmile disperării nu poate dărui pace, nu poate
naşte iubire, nu poate însemna linişte. Atunci nu vreau să-l cred pe Coelho, nu
poate rezista dragostea despre care scrie. Cred că femeia care o salvează pe
Pilar are dreptate. “Toată lupta asta aducătoare
de moarte poate duce către noi speranţe, către alte vise, către iubire, către un
om care-şi va împleti destinul cu al ei, natural.” (15 februarie 2004)
No comments:
Post a Comment