Recenzie - "Zorba, grecul"

Citesc o carte ca “Zorba grecul” şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea. Mai mai că mă văd pe o plajă fină, întinsă în noapte sub stele ireal de aproape, sub luna care şi acolo mi-ar fi prietenă. Stau şi privesc valurile mării cum dansează după un ritm numai de ele cunoscute. Simt nisipul umed pe corp şi nu vreau să cunosc alte veşminte. Alături sunt toţi cei pe care-i iubesc, toţi cei care au rupt cu sălbăticie din inima mea plecând sau părăsindu-mă. Aş sta luni întregi povestind, bând, mâncând cu ei, privindu-i ca şi când nu i-aş mai vedea niciodată, cântând şi dansând ca şi când marea ar fi cea mai de seama orchestră.

Încerc să mă conving că nu există un astfel de om, Zorba. Că nu se poate ca cineva să fie atât de mult pământ – apa – foc – aer – viaţă. Oare chiar a fost aşa, oare chiar găseşti pe lumea asta atâta înţelepciune, atâta har într-ale adevăratei simţirii? Trebuie să fie, altfel nu mi-ar da lacrimile imaginându-mi cum ar fi viaţa, cât de simplă ar fi dacă ne-am putea elibera de tot ce ne ţine prizonieri: întrebări inutile, ambiţii absurde, mândrie sau gelozie. Într-o astfel de viaţă, orice bucurie nu are margini şi rămâi înmărmurit cât de frumoasă şi misterioasă poate fi, priveşti nedumerit câtă perfecţiune se ascunde în ea şi te întrebi cum e posibil să vezi stelele atât de strălucitoare, marea atât de albastră, munţii atât de înalţi, florile atât de delicate, gustul atât de fin şi iubirea atât de puternică în pieptul tău fără să-l spargă. Iar orice tristeţe o găseşti înspăimântător de nedreaptă. Orice tragedie te face atât de singur şi te întrebi cum de încapi pe lumea asta cu toată durerea ce-o porţi în tine. Şi cum poate fi viaţa atât de crudă şi surprinzătoare din nou şi din nou şi?… Simţi totul până la ultima particulă, totul se mistuie până n-a mai rămas nimic, să se poată naşte din nou.

Iar prietenii nu pleacă, nu se răcesc, nu caută alte răspunsuri. Sunt gata să cerceteze cele mai ascunse idei şi să-şi destăinuie viziunea lor despre viaţă aşa cum au învăţat trăind, plângând, râzând în hohote. Şi-i simţi aproape şi te uneşti cu ei prin mare şi pământ şi deveniţi natură.

E un fel de paradis universul acesta pe care-l descriu. Aş fi mulţumită să ştiu că l-am trăit măcar câteva zile, aş fi mai bogată decât m-am simţit vreodată. Dacă nu se poate, îmi voi aduce mereu aminte că a fost odată un Zorba care le-a trăit pe toate şi încă multe altele, că după cum şi-a dus zilele s-a dat definiţia la “a trăi” şi tot ce pot să fac în acest caz e să sper că şi în vinele mele curge sânge de Zorba!… (14 aprilie 2004)