Întotdeauna m-a bucurat pregătirea unui drum spre Piteşti în ultimii doi
ani. Ştiu că doi ani nu înseamnă mare lucru, dar atât a trecut de atunci, de când
m-am rupt de tot de Piteşti şi am schimbat geografia vieţii mele. Trăiesc aici,
înconjurată de alţi oameni, făcând alte lucruri, trăind altfel.
De câte ori ajung acolo, toate lucrurile care s-au schimbat, pe care le-am
schimbat se accentuează, îşi modifică proporţiile. În acest timp am devenit
alta şi regăsindu-mă pe străzile cunoscute, ceva se precipită în mine. Multe au
rămas la fel acolo, multe şi-au îmbunătăţit înfăţişarea, dar nostalgia locului rămâne
aceeaşi pentru mine oricât timp ar trece.
Mi se pare ceva tipic, ceva de poveste, reîntoarcerea mea acolo din când în
când. Îmi aminteşte puţin de filmele americane. E o prostie …
Întoarcerea asta în trecut e singurul mod prin care pot simţi atât de
puternic contrastul. Îmi mângâie orgoliul, probabil într-un fel egoist şi răutăcios,
însă e ceva dulce, atât de familiar şi străin în acelaşi timp. Toate amintirile
pe care le retrăiesc mergând pe Scoroboaia, Vasile Lupu sau Exerciţiu sunt ale
mele, iar de câte ori plec, le donez cumva, le las, le împrumut timpului, până la
o altă reîntoarcere. E tulburător să pătrund în spaţiul acela. Pulsul îmi bate
altfel şi n-aş putea renunţa să-mi ofer aceasta plăcere din când în când. Piteştiul
pe care l-am lăsat acum doi ani în judeţul Argeş, este proprietatea mea însă,
numai douăzeci de ani din ei sunt ai mei, restul mi-e străin…(4 decembrie 2001)
No comments:
Post a Comment