De unde vine valoarea asta a trecutului? Ce-l face atât de preţios şi de lăudat?
Ce-i face pe oameni să privească mereu înapoi? Sunt înclinată să cred că slăbiciunea
şi limitarea lor. Pe de altă parte ar trebui să fie irepetabilitatea
trecutului. Faptul că amintirile nu pot exista decât în mintea şi trecutul
omului, arată clar limitarea lui, … şi asta doar pentru că sunt irepetabile. Toată
valoarea lor constă în faptul că nu pot fi trăite din nou, nici măcar imitate. Însă,
la sfârşitul vieţii, toată existenţa unei persoane este trecut, totul A FOST la
fel de palpitant şi ESTE la fel de preţios.
Nu toate întâmplările sunt asemănătoare, nu toate au aceeaşi intensitate,
dar unele, pentru că au trecut, pentru că au devenit amintiri, pentru că sunt
irepetabile, devin implicit mai valoroase decât cele care nu s-au petrecut încă
şi care sunt poate mult mai semnificative, dar slăbiciunea omului îl face să
iubească amintirile şi să se teamă mereu de viitor.
Vorbeam de mine, însă am pus totul pe seama “omului” ca să nu fiu singura
capturată în afirmaţiile mele. Mă bucur că am găsit o explicaţie pentru
continua mea fugă în trecut. Totdeauna mi-e ciudă că s-a terminat, mi-e teamă
de ce va începe şi mă lupt cu mijlocul evenimentelor, mă lupt pentru că vreau să
devină amintiri care să-mi înfrumuseţeze mai mult trecutul.
Oricum aş privi această problemă, mereu mă nasc şi mor, mor şi mă nasc
invincibil mai înfrântă de propriile-mi nădejdi, înzecit mai încrezătoare în trecut
şi în amintiri ce-mi bântuie viaţa în melancolice vânturi de toamnă au miros de
must.
Ironic e că întâmplările dureroase au o altă semnificaţie odată ce au căpătat
statutul de amintiri; tot ce m-a umilit şi m-a îngenunchiat devine un lucru la
care revin mereu, sperând că pot învăţa ceva în plus pentru a face alte greşeli.
Astfel, trecutul este nu numai depozitul dosarelor unei existenţe, ci şi un veşnic
reper pentru viitor.
Ce e şi mai uimitor este că valoarea amintirilor nu e mereu aceeaşi. Se
schimbă în funcţie de cum evaluez lucrurile mai târziu. E aşa nedrept pentru
ele să fie judecate de mai multe ori de acelaşi judecător care încă nu ştie că
mereu va aprecia trecutul altfel, până atunci când a trăit toate întâmplările
şi e cazul să dea fiecăreia preţul cuvenit.
Apoi, mai sunt regretele care nu au fost de la început aşa. Unele s-au născut
din dorinţă, din curiozitate, iar altele din simplul fapt că s-au petrecut. Însă
ambele sunt regretabile pentru că au izvorât din greşeală sau din neatenţie. Totuşi,
trebuie să iau bune şi rele, venerate şi regretate, să le iscălesc cu numele şi
responsabilitatea mea.
Până la urmă nu e nicio diferenţă între trecut şi neconsumat, pentru că
ambele sunt una, pentru că am plâns, am râs şi voi face aceleaşi lucruri şi de
acum înainte. Adevărata valoare a trecutului constă în capacitatea mea de a-l
cerne. Amintirile regretate le pun de-o parte, le încui într-un sertar pe care niciodată nu-l voi deschide de bunăvoie.
Întâmplările indiferente, care nu mi-au stârnit niciun fel de dorinţă, ori
le-am şi uitat ori nici nu le-am reţinut. Eliminându-le pe acestea, nu-mi rămân
decât cele care merită într-adevăr să fie salvate, amintirile care fac trecutul
aşa popular. Datorită lor îmi consider viaţa valoroasă şi doar pentru ele a
meritat să trăiesc. (28 aprilie 1999)
No comments:
Post a Comment