Renaştere

            Se pare că libertatea aceasta a cărei definiţie cuprinde mai multe înţelesuri decât învingerea şi depăşirea unei constrângeri fizice sau sufleteşti, este singurul eveniment care-mi animează existenţa, singura sănătate care-mi vindecă tulburarea şi singurul oxigen care-l accept bun să-mi învioreze trupul. E o altfel de eliberare, o trecere într-o altfel de viaţă pe care încerc de-a buşilea să o înfrunt. Ştiu, ai dreptate, nu e nimic de înfruntat când nici mersul nu e o certitudine, doar atunci când în mod natural eşti convins că alt fel de a te deplasa nu există. Recunosc în mine un nou-născut caracterizat doar de inconştienţă, naivitate, indiferenţă, lucruri care nu au nimic de a face cu semnificaţiile lor. Şi poate nici nu mă simt aşa, poate doar încerc să găsesc o comparaţie cu starea aceasta de om LIBER care mi se potriveşte de minune.

            Poate că nu mă simt nici cum, poate doar încerc să conturez un vid, ca un cearceaf peste o fantomă din desenele animate. Poate nici măcar atât. Poate vreau să justific această eliberare prin unul din motivele pentru care am ales-o. Poate încerc să grăbesc transformarea scrisului meu, aşa cum o persoană dragă mi-a explicat că se va întâmpla. Şi simt şi vreau să ajung acolo mai repede.

            Desigur că mă îndoiesc de toate aceste transformări inevitabile, de toate devenirile pe care încerc să le captez în explicaţii contradictorii, în sticluţe mici cu etichete indescifrabile. Poate doar încerc să mă ascund, să neg că de fapt mă simt singură… Dar sunt împăcată cu aceasta existenţă. Lucrurile sunt echilibrate: am mai nou o viaţă profesională şi o noutate de oraş pe care încerc să-l învăţ, că doar de acum încolo e şi al meu! Pe de altă parte am lăsat mulţi oameni în urmă, mai ales unul… 

         Acum încerc să nu rup legătura cu tot ce era al meu, cu tot ce a devenit o imagine încărcată de detalii care la fiecare reamintire îşi schimbă locul şi culoarea. Şi este adevărat! Nu e nimic mai fascinant decât lumea pe care încep să o cunosc de abia acum; o lume vulgară ce mi se dezvăluie cu timiditate şi vicleană pudoare. De fapt nu pe ea vreau să o cunosc, nu pe ea vreau să o dezbrac de toate falsităţile ca să descopăr cerul şi stelele Clujului. Nu vreau să ştiu nimic despre ea, nu vreau să aflu fapte şi lucruri. Vreau ca toate acestea la un loc să mă provoace la destăinuiri, să sape în mine după toate cuvintele rătăcite. Nu tânjesc decât să rostesc cât mai des fraza pe care Henry Miller mi-a lăsat-o moştenire numai mie: “Sunt încă obsedat că astăzi voi scrie”…

            Niciodată n-am ştiut ce şi cum este un scriitor, dacă se dezvoltă între anumite tipare sau dacă trebuie să aibă un anumit tip de cultură şi curiozităţi. Niciodată n-am ştiut ce fel de viaţă au scriitorii şi ce anume îi împinge să se exprime. Probabil toţi trebuie să fi simţit ce simt şi eu: că nimic nu justifică mai mult suflul din mine decât o pagină încheiată, cu mulţumirea şi credinţa că ceea ce am vrut să transmit depăşeşte graniţele grafice şi tradiţionale ale cuvintelor. (17 februarie 2000)