Friday, June 29, 2012

Familia Crăciunului meu


            Ne apropiem de perioada cea mai bogată din viaţa mea. Se repetă în fiecare an. Începe mereu la fel, se termină mereu fără să-mi dau seama. De data asta evaluez lucrurile mai atent pentru că sunt mai fragile condiţiile. Am vorbit dese ori de viitoarea mea plecare în Cluj. M-au încercat o varietate de sentimente ce-au întâmpinat această eventuală schimbare. Ideea în sine m-a şi incomodat, mi-a dat ocazia să-mi fac şi planuri, să-mi văd viitorul în formă de Cluj cu privirile spre Piteşti. Aş fi vrut ca aceste denumiri să le transform în cuvinte care să stârnească imaginaţia, însă de data aceasta contează numai pentru mine. Ţie, la cuvântul “Cluj” poate îţi vin în minte bănci colorate în roşu-galben şi albastru şi multe coşuri de gunoi, iar la “Piteşti” automobile Dacia şi Simfonia Lalelelor, însă pentru mine tabloul e încărcat de imagini de oameni şi nostalgie. Apropo de nostalgie. E cuvântul care mi se pare cel mai semnificativ, cel mai sugestiv. Văd chipul unui om care vizionează cuvinte şoptite, adieri de primăvară, miros puternic de cozonaci, atingeri transformate în bătăi de inimă, frunze ruginii desprinse de departe, feţe nedesluşite printre lacrimi, frig alb ce-ţi încărunţeşte buclele.

            Acum schimbarea s-a produs şi sentimentele sunt cu totul altele decât am sperat. Stau în Cluj, dar trăiesc în Piteşti… De fapt, chiar acum îmi privesc fereastra de la vechea mea cameră şi-mi vin în minte toate nopţile de pe pervaz, de sub stele, în faţa lunii, dinaintea unui caiet roz. Când trec prin faţa blocului C13+B2 şi văd fereastra de la bucătărie, parcă sunt iar copil, stau la masă şi-o “ajut” pe mama să facă sărăţele, îl văd şi pe tata cum mănâncă şi citeşte cu cartea rezemată de pâine; e şi bunicu acolo, îmi povesteşte de întâmplarea cu cei doi soldaţi pe care i-a salvat din râul Mureş sau cealaltă, de când era ucenic şi era singurul care putea face două perechi de bocanci pe zi; ca de obicei, sfârşeşte cu o vorbă înţeleaptă de genul: “primii optzeci de ani sunt grei, apoi totul e floare la ureche”. 

               Privesc apoi puţin spre stânga şi văd fereastra de la camera bunicului; e seară şi abia aştept să merg la culcare ca să-mi spună o poveste cu ţiganul; dacă e zi, sunt cu Lala sub masa mare de furnir şi ne prefacem că avem drept căsuţă un geamantan. Spre dreapta, după geamul de la bucătărie, e balconul. Oh, cât de drag mi-era balconul... Pe pervaz cred că şi acum mai sunt găurile pe care le-am făcut când eram dentist şi trebuia să pun plombe. Uneori Lala atârna un coşuleţ şi-l lăsa în jos de la balconul ei şi făceam schimb de mâncare pentru păpuşile noastre. Un pic mai la dreapta e fereastra camerei unde stătea tata. Acolo, erau multe medalii şi diplome ca într-un muzeu şi multe pachete de ţigări. Aproape în fiecare seară îl văd pe tata citind la lumina unei veioze chioare, întins pe pat cu capul spre geam. Atunci nu eram curioasă ce citea sau ce-i plăcea mai mult. Acum însă, aş vorbi cu el ani întregi dacă s-ar putea… A, mai văd şi o pungă cu turtă dulce lângă el, pungă pe care am cumpărat-o eu de la cofetăria din colţ.

            În sufragerie se întâmplă lucruri vesele şi se perindă oameni cu istorii bogate. De cele mai multe ori, cu ocazia celor 8 sau 9 ocazii de sărbătoare a familiei noastre numeroase. Dacă e ziua mea, înotătoare micuţe îl călăresc pe frate-meu, Auraş, ca să le plimbe în spinare. Dacă e ziua lui Auraş sau a Cosminei, tineri curioşi şi tinere elegante dansează, iar eu încerc să le fur mişcările, să-mi pot impresiona prietenele. Dacă e ziua lui tata sau a mamei, domni cu voci groase şi doamne respectabile discută viitorul fraţilor mei şi al copiilor lor, unde vor merge la facultate şi cu cine fac meditaţie. Dacă e ziua lui bunicu, trebuie să stau laolaltă cu invitaţii şi bunicu reia minunatele lui poveşti care de fiecare dată sunt mai detaliate, însă cu aceleaşi personaje despre care ştiu atât de multe de parcă le-aş fi cunoscut şi eu.

            De Crăciun e cel mai bine. Suntem doar noi şase, dar sărbătoarea în sine-mi dă senzaţia că multă lume forfoteşte în jurul meu. Mama, sărăcuţa de ea, încearcă fără succes să ne alunge din bucătărie ca să poată face cozonaci şi tot fără succes ne explică cum cozonacii fierbinţi fac rău la stomac, căci eu şi Auraş deja ne-am instalat la masă şi nici gând să plecam până nu ne înfigem mâinile în tăvile fierbinţi. Eu îl pândesc pe Moş Gerilă. Ştie el ce să-mi aducă, pentru că săptămâna trecută i-am lăsat o scrisoare în fereastră. Dar, de fiecare dată mă păcăleşte. Aşteaptă să plec din sufragerie, pune cadoul sub pom şi pleacă într-o clipită. Foarte rapid Moşul! 

                 De Revelion, eram de cele mai multe ori la Lala, în apartamentul de deasupra; copii mulţi, gălăgie, bezele în formă de oameni de zăpadă, multă beteală şi chiftele pe gustul meu. Alteori stăteam cu bunicu. Aranjam frumos masa rotundă, puneam pe ea toate bunătăţile lăsate de mama înainte să plece cu restul familiei la Piatra Arsă în Bucegi; ne uitam pe TVR, râdem bine, eu dansez puţin, la ora 12 ne pupăm, ne îmbrăţişăm, iar puţin mai târziu, bunicu mă duce pe braţe, la culcare, în camera care abia după mulţi ani devenea a mea. De Revelion e ocazia cea mai potrivită să mă încalţ cu pantofii Cosminei, să-i probez toate rochiile şi să fac pe manechinul. Sunt superbă!

               Toate astea şi încă multe alte amintiri îmi vin în minte în apartamentul din Cluj.

           De aceea, de sărbătorile acestea, fac mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Sunt în două locuri, la două vârste, cu multe persoane care m-au părăsit, în două ipostaze atât de diferite. Voi trăi dublu acest sfârşit de an…(1 decembrie 1999)

No comments:

Post a Comment