Ne
apropiem de perioada cea mai bogată din viaţa mea. Se repetă în fiecare an. Începe
mereu la fel, se termină mereu fără să-mi dau seama. De data asta evaluez
lucrurile mai atent pentru că sunt mai fragile condiţiile. Am vorbit dese ori
de viitoarea mea plecare în Cluj. M-au încercat o varietate de sentimente ce-au
întâmpinat această eventuală schimbare. Ideea în sine m-a şi incomodat, mi-a
dat ocazia să-mi fac şi planuri, să-mi văd viitorul în formă de Cluj cu
privirile spre Piteşti. Aş fi vrut ca aceste denumiri să le transform în cuvinte
care să stârnească imaginaţia, însă de data aceasta contează numai pentru mine.
Ţie, la cuvântul “Cluj” poate îţi vin în minte bănci colorate în roşu-galben şi
albastru şi multe coşuri de gunoi, iar la “Piteşti” automobile Dacia şi Simfonia
Lalelelor, însă pentru mine tabloul e încărcat de imagini de oameni şi nostalgie.
Apropo de nostalgie. E cuvântul care mi se pare cel mai semnificativ, cel mai
sugestiv. Văd chipul unui om care vizionează cuvinte şoptite, adieri de primăvară,
miros puternic de cozonaci, atingeri transformate în bătăi de inimă, frunze
ruginii desprinse de departe, feţe nedesluşite printre lacrimi, frig alb ce-ţi încărunţeşte
buclele.
Acum schimbarea s-a produs şi sentimentele
sunt cu totul altele decât am sperat. Stau în Cluj, dar trăiesc în Piteşti… De
fapt, chiar acum îmi privesc fereastra de la vechea mea cameră şi-mi vin în minte
toate nopţile de pe pervaz, de sub stele, în faţa lunii, dinaintea unui caiet
roz. Când trec prin faţa blocului C13+B2 şi văd fereastra de la bucătărie, parcă
sunt iar copil, stau la masă şi-o “ajut” pe mama să facă sărăţele, îl văd şi pe
tata cum mănâncă şi citeşte cu cartea rezemată de pâine; e şi bunicu acolo, îmi
povesteşte de întâmplarea cu cei doi soldaţi pe care i-a salvat din râul Mureş
sau cealaltă, de când era ucenic şi era singurul care putea face două perechi
de bocanci pe zi; ca de obicei, sfârşeşte cu o vorbă înţeleaptă de genul:
“primii optzeci de ani sunt grei, apoi totul e floare la ureche”.
Privesc apoi
puţin spre stânga şi văd fereastra de la camera bunicului; e seară şi abia
aştept să merg la culcare ca să-mi spună o poveste cu ţiganul; dacă e zi, sunt
cu Lala sub masa mare de furnir şi ne prefacem că avem drept căsuţă un
geamantan. Spre dreapta, după geamul de la bucătărie, e balconul. Oh, cât de
drag mi-era balconul... Pe pervaz cred că şi acum mai sunt găurile pe care
le-am făcut când eram dentist şi trebuia să pun plombe. Uneori Lala atârna un
coşuleţ şi-l lăsa în jos de la balconul ei şi făceam schimb de mâncare pentru păpuşile
noastre. Un pic mai la dreapta e fereastra camerei unde stătea tata. Acolo,
erau multe medalii şi diplome ca într-un muzeu şi multe pachete de ţigări.
Aproape în fiecare seară îl văd pe tata citind la lumina unei veioze chioare, întins
pe pat cu capul spre geam. Atunci nu eram curioasă ce citea sau ce-i plăcea mai
mult. Acum însă, aş vorbi cu el ani întregi dacă s-ar putea… A, mai văd şi o
pungă cu turtă dulce lângă el, pungă pe care am cumpărat-o eu de la cofetăria
din colţ.
În sufragerie se întâmplă lucruri
vesele şi se perindă oameni cu istorii bogate. De cele mai multe ori, cu ocazia
celor 8 sau 9 ocazii de sărbătoare a familiei noastre numeroase. Dacă e ziua
mea, înotătoare micuţe îl călăresc pe frate-meu, Auraş, ca să le plimbe în spinare.
Dacă e ziua lui Auraş sau a Cosminei, tineri curioşi şi tinere elegante dansează,
iar eu încerc să le fur mişcările, să-mi pot impresiona prietenele. Dacă e ziua
lui tata sau a mamei, domni cu voci groase şi doamne respectabile discută
viitorul fraţilor mei şi al copiilor lor, unde vor merge la facultate şi cu
cine fac meditaţie. Dacă e ziua lui bunicu, trebuie să stau laolaltă cu invitaţii
şi bunicu reia minunatele lui poveşti care de fiecare dată sunt mai detaliate, însă
cu aceleaşi personaje despre care ştiu atât de multe de parcă le-aş fi cunoscut
şi eu.
De Crăciun e cel mai bine. Suntem
doar noi şase, dar sărbătoarea în sine-mi dă senzaţia că multă lume forfoteşte
în jurul meu. Mama, sărăcuţa de ea, încearcă fără succes să ne alunge din bucătărie
ca să poată face cozonaci şi tot fără succes ne explică cum cozonacii fierbinţi
fac rău la stomac, căci eu şi Auraş deja ne-am instalat la masă şi nici gând să
plecam până nu ne înfigem mâinile în tăvile fierbinţi. Eu îl pândesc pe Moş
Gerilă. Ştie el ce să-mi aducă, pentru că săptămâna trecută i-am lăsat o
scrisoare în fereastră. Dar, de fiecare dată mă păcăleşte. Aşteaptă să plec din
sufragerie, pune cadoul sub pom şi pleacă într-o clipită. Foarte rapid Moşul!
De Revelion, eram de cele mai multe ori la Lala, în apartamentul de deasupra;
copii mulţi, gălăgie, bezele în formă de oameni de zăpadă, multă beteală şi chiftele
pe gustul meu. Alteori stăteam cu bunicu. Aranjam frumos masa rotundă, puneam
pe ea toate bunătăţile lăsate de mama înainte să plece cu restul familiei la
Piatra Arsă în Bucegi; ne uitam pe TVR, râdem bine, eu dansez puţin, la ora 12
ne pupăm, ne îmbrăţişăm, iar puţin mai târziu, bunicu mă duce pe braţe, la
culcare, în camera care abia după mulţi ani devenea a mea. De Revelion e ocazia
cea mai potrivită să mă încalţ cu pantofii Cosminei, să-i probez toate rochiile
şi să fac pe manechinul. Sunt superbă!
Toate astea şi încă multe alte
amintiri îmi vin în minte în apartamentul din Cluj.
De aceea, de sărbătorile acestea,
fac mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Sunt în două locuri, la două
vârste, cu multe persoane care m-au părăsit, în două ipostaze atât de diferite.
Voi trăi dublu acest sfârşit de an…(1 decembrie 1999)
No comments:
Post a Comment