Visele există pentru a cere să fie împlinite

          2007 este anul care, din respect pentru bucuria mea, îşi trece zilele mai lent; 2007 cuantifică ani întregi în care speranţa că aş exista cu adevărat, că aş exista într-atât de intens încât aş putea străluci, a fost singura mea hrană. Ochii lumii i-am închis între paginile unei cărţi, i-am osândit la privitul gesturilor şi expresiilor mele din trecut.

         2007 a închis un cerc conturat de zece ani încoace. Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins în zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

       

          Graniţele oraşului din viaţa mea au fost delimitate, harta şi legenda stabilite de comun acord cu locuitorul şi le recunosc ca fiind autentice, iar acum sunt pregătită să mă dedic în întregime „altceva-ului”, „nimic-ul” dăruindu-l cui îl revendică.

Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.

Vârsta se măroară în anotimpuri

Au trecut ani mulţi peste mine, prea mulţi să-mi pot da seama când s-a întâmplat asta, fără sa am conştiinţa trecerii vremii. Când sunt întrebată câţi ani am, răspunsul meu din două cuvinte, două cifre, nu reprezintă nimic altceva decât un indicator pur matematic, 1 adunat de prea multe ori la 19 sau 17, nu sunt sigură. De fapt nu aş preciza un număr anume, mai degrabă un nivel, un prag pe care l-am atins şi n-aş vrea să-l depăşesc. Cert este că l-am călcat înainte de douăzeci de ani.

La serviciu privesc în buletinele clienţilor şi când întâlnesc oameni născuţi în acelaşi an cu mine, mă uit atent la ei, la figura lor, la expresia feţei, sunt mai atentă la ce vorbesc şi mai ales cum o fac ei şi-mi repet încă o dată în minte că nu am nimic în comun cu ei, nici măcar evidenta vârstă din certificatul de naştere. Nu zic că aş avea prea mulţi sau prea puţini, spun doar că nu mi se potrivesc cele două cifre ce-mi definesc an după an etatea. Mă uit la chipul reflectat în oglindă, îmi este ca şi în trecut de familiar sau cu totul neaşteptat de străin, însă niciodată schimbat. Asta mă face să cred că nu au trecut anii peste mine. Chipul nu mă poate minţi. Este al meu, îl cunosc de când mă ştiu, mă revelează mie însămi de fiecare dată când am ochi să-l observ îndeaproape. Mă privesc de nenumărate ori în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile de la maşini, însă numai câteodată mă izbeşte imaginea ca un răspuns atât de clar, de brutal, plină de reproşuri că nu îi dau mai multă atenţie, că nu sunt în stare să privesc dincolo de ea.

Au trecut multe ierni peste mine, iar acum mă îndrept cu nerăbdare spre una iminentă. Spun iminentă pentru că tot ce-mi amintesc despre anul acesta este că era vară, iar acum îmi dau seama că nu mai miroase a verde, ci a scorţişoară. M-am născut iarna pe un frig îngrozitor şi probabil toată filosofia asta despre iarnă este de fapt extrem de simplă. Este atracţia rădăcinii mele, a devenirii mele. Eu înfloresc doar când geamurile se aburesc pe dinăuntru, iar pe dinafară se împodobesc cu broderii de gheaţă. E temperatura firească a sângelui meu, gata gata să îngheţe sau să fiarbă în orice moment. E culoarea care-mi vine cel mai bine. E anotimpul copilăriei mele, al amintirilor mele cele mai dulci. E început de an, început de viaţă, început de nesfârşite începuturi. Toate înaintea mea. Iarna e salvarea mea din anotimpurile altor oameni, din alte vise decât cele care mă chinuiesc pe mine instinctiv. Este salvarea mea din tot ceea ce fac împotriva destinului. Trec anii şi mă trezesc că e din nou iarnă. Atât de firesc şi previzibil. A fost o primăvară, apoi a fost o iarnă. A fost zi, apoi noapte, un ciclu natural al zodiei mele. Vara mă avânt în cele mai superficiale aspiraţii, prind aripi vitrege, artificiale, mă găsesc atât de des jinduind după ceea ce nu-i pentru mine, ce n-are nicio legătură cu aspiraţiile mele. Iarna, aerul tare, apăsător, greu de respirat, îmi încetineşte pasul sprinten, îmi amorţeşte trupul ca să mă pot opri din vârtejul alimentat tot anul de dorinţe străine, să pot privi chipul din oglindă, să-l recunosc al meu, să-l revendic şi să-mi definesc încă o dată vârsta. Iarna totul e concentrat, nimic nu se dispersează, nu se risipeşte, se întoarce la centru, reconstituie drumul către casă. Dublul meu mi se transpune şi redevin întreagă.

Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Scrisul face o reverenţă după căderea cortinei

Tot ce am scris în aceste caiete îmi este familiar. Orice pasaj recitesc îmi este atât de firesc, de parcă l-aş fi scris ieri sau poate săptămâna viitoare. Nu am citit niciodată de la cap la coadă ce am scris şi mi-e frică să o fac. Luat pe bucăţi, întregul îmi pare să aibă sens, îmi pare că este inteligibil, că sunt eu în fiecare pagină. Însă mă tem că luat dintr-o bucată, lăsat să curgă din matcă până aici unde creionul meu încă varsă picături de apă vie, şi-ar pierde toată coerenţa, nu ar mai avea defel fluiditatea apei, ci mai degrabă l-aş putea compara cu un relief prea diferit, prea abrupt să poată fi parcurs cu uşurinţă şi interes. Îmi dau seama că mare parte din destăinuirile mele sunt lacunare (intenţionat, însă asta nu mă salvează cu nimic) şi transpuse în natură ar putea fi comparate cu nişte abisuri ce mi-ar întârzia cititorul, mi l-ar rătăci pe drum, pentru că nicăieri mai departe, pe parcurs, nu va găsi legenda pentru harta de faţă.

Privind prin prisma evenimentelor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, viaţa mea e incredibil de plină, de aglomerată. Am trăit atâtea, am cunoscut multe pe care nu mi le imaginasem vreodată tăindu-mi calea, însă analizând-o după ce am lăsat în urmă aici, după ceea ce am imortalizat, mi se pare atât de puţin şi neînsemnat, o viaţă de-a dreptul şchioapă, sincopă. Şi dacă ar fi să o judec după propria mea regulă, cum că am tradus în cuvinte scrise tot ce a meritat să fie trăit, tot ce mi-a trezit interesul şi m-a fascinat cu ceva, mi-ar rămâne atât de puţin de spus despre mine, cam atât cât cuprind preţioasele mele caiete.

Cititorul meu trebuie să ştie un singur lucru ca să poată înţelege ce i se desfăşoară în faţa ochilor şi anume că personajul principal al acestei cărţi este chiar SCRISUL. Atunci totul va fi mult mai lejer. Din cauza lui mă uit cu jind la paginile astea, din cauza lui sufăr când nimic nu mă îndeamnă să iau creionul în mână. E clar că e un personaj, pentru că el m-a ales pe mine, eu chiar nu am avut nimic de zis pe tema asta. El hotărăşte ce, cum, când să scriu, iar eu mă supun pentru propria mea plăcere şi mulţumire de sine.

Toate acestea sunt doar ipotetice, sunt presupuneri a ceea ce nu ştiu dacă va fi vreodată verificat, confirmat, contrazis. Deocamdată eu sunt călătorul, eu sunt peisajul şi cu mare convingere spun că eu sunt şi scrisul. Şi acesta este universul meu! (30 septembrie 2005)

Când copilul se trezeşte adult

Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate, mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria, că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu) viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu, facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea, viaţa interioară.

Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…

Dorinţe în mijloc de vară

Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini. 

Tot timpul, de când îmi privesc viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere, cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine, să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână, ca să nu-l explorez. 

"A scrie" este subiectul meu preferat (III)

Iau pixul în mână şi scriu. E cel mai măreţ lucru pe care l-am făcut vreodată pentru mine. De câte ori simt nevoia să o fac, totul prinde contur, brusc totul are sens, inclusiv eu. E un fapt mărunt. Pe cât de neînsemnat, pe atât de intens, de obositor. Dar e al meu, pentru că eu îi dau viaţă. De atâţia ani mă lupt să scriu, să nu scriu, să-mi pun speranţe în ceea ce am de zis, să n-o fac, să cred în mine sau să accept că niciodată nu va însemna mai mult decât efectul pe care-l are asupra mea, asupra fericirii mele?... E un fapt mărunt, zic eu. Atunci de ce mă învârt în jurul lui nerăbdătoare, încântată de câte ori nu mă pot abţine să scriu? Pentru că atât am descoperit în mine, atât am observat în miopia mea că străluceşte, că se cere dezvelit din viaţa mea atât de schimbătoare, de mică. Eu sunt atât de măruntă, de neînsemnată, iar toate întrebările referitoare la rostul meu îşi caută mereu răspuns aici, printre rânduri, în faptul împlinit că mereu mă întorc la aceste caiete cerând la nesfârşit o aprobare, o confirmare că e locul potrivit pentru răspunsuri, pentru adevăr.

Mă pierd în detalii, trăiesc evaziv, mă dizolv încet şi sigur în viaţa tuturor, nimic concret, mă prefac plină de vinovăţie că sunt prezentă, că sunt asemenea celor de lângă mine, ca să primesc cea mai mică satisfacţie că aş aparţine şi eu unei lumi, că sunt palpabilă măcar între ei. Şi culmea e că asta îmi reuşeşte cel mai bine. Sunt mai mult a lor decât a mea. De fapt, de atât de mult timp nu am mai fost a mea, că mi se face ruşine, că regret tot timpul pierdut cu atât de puţine remuşcări.

E trist, e dureros, pentru că nu sunt ceva mai mult decât altceva. Eul meu care scrie şi eul meu care trăieşte, nu se depăşesc niciodată. Uneori nu pot scrie, poate chiar un an întreg, dar conştiinţa scrisului, a nescrisului de fapt, mă ucide, mă condamnă la o viaţă atât de superficială şi lipsită de răspunsuri. Nu sunt în mod constant în niciun fel, nu pot fi catalogată şi aşezată pe un anume raft. Nu pot fi sigură de autenticitatea scrisului meu, pentru că mai mult exista în dorinţa mea de a-i da viaţă, decât în propria lui existenţă. Însă faptul că niciodată nevoia aceasta nu a încetat, mă linişteşte într-un fel, că îmi aparţine, că e o dorinţă îndreptăţită.

Rezumatul unei emigrări în Canada

Amân să scriu atâta vreme, rătăcesc prin lume să găsesc ceva ce-a rămas viu în mine, străbat atâtea universuri ale trecutului şi nu-mi dau seama că tot ce caut e aici. Niciodată un răspuns atât de simplu nu mi-a fost dat să-l găsesc cu atâta greutate. Mi-am vândut timpul şi sufletul ca să cunosc lumea, ca să aparţin şi altui timp, altei realităţi, ca să aflu că totul izvorăşte şi se varsă aici, pentru mine.

Am pierdut deja prea mult, am renunţat încă la şi mai mult decât pot ţine socoteala acum, ca să regret ceva, ca să nu admit că n-ar avea niciun sens să o iau de la capăt. Am dăruit din mine prea mult unor vise care nu-mi aparţin, pe care nu le-am visat eu. Am ignorat tot ce-mi era mai de valoare, mai familiar, mai al meu, pentru că nu mă mai simţeam demnă, nu mai înfloream ca în fiecare primăvară. Pe cât de greu îmi e să recunosc ce îmi doresc, care îmi e satisfacţia, pe atât de uşor aflu din nou şi din nou că oricât m-aş ascunde, nu o să scap niciodată de mine. Oricât de superficială şi de monotonă mi-ar deveni viaţa, nu mă voi putea niciodată ascunde de nevoia asta continuă de a comunica, de a explora tot spiritul meu, de a traduce în cuvinte tot teatrul şi drama din suflet.

Time exchange

Sunt în competiţie cu timpul. Suntem doi adversari de temut unul altuia. Ne-am tolerat o vreme, dar acum lucrurile se precipită şi unul din noi trebuie să cedeze. Şi nu cred că pot fi eu învingătoarea, pentru că am un mare dezavantaj: pot fi privită din orice punct al universului, din orice moment al istoriei, timpul mă poate măsura din orice unghi. Eu nu pot privi timpul decât ca pe un hoţ de viaţă. Nu am cum să-l analizez pentru că nu îl am… timpul… El mă are, în totalitate!

Aceleaşi secunde le măsoară ceasul, aceiaşi ani mă apropie de sfârşit, dar eu nu sunt la fel. Încerc s-o iau pe scurtătură, încerc să sar etape, doar doar voi ajunge la timp acolo. Vreau să cunosc, vreau să mă fac cunoscută, să leg, să împlinesc, să trăiesc pentru mine, dar nu e timp. Ceasul nu mai măsoară secunde, ci ani, viaţa mea cântăreşte tot mai puţin, e aşa de uşoară pentru că nu am vreme s-o găsesc. Mi-e furată în fiecare zi, mi-e înstrăinată între armate de minute care luptă împotriva mea. Aş reuşi să mă văd mai clar, să mă localizez pe harta tinereţii mele dacă cineva m-ar asculta, dar nu este timp, nu există cuvinte destul de cuprinzătoare ca să fie nevoie doar de câteva, să mai scurtez povestea. Am rămas cu dimineţi şi seri în care mă pregătesc şi mă refac după zile pe care niciodată nu le voi ajunge din urmă, zile pe care niciodată nu le voi primi înapoi. Sunt sigură că au existat, că m-au depăşit, pentru că văd filele calendarului desprinzându-se, dar nu simt că au trecut prin mine, nu au lăsat nicio urmă, nu s-au identificat cu parfumul meu.

Concurez cu cel mai rece adversar. Nimic nu-l înduplecă, nimic nu-i deschide ochii. Merge înainte deschizând noi orizonturi, noi ere, lăsându-mă tot aici, cu patetica mea luptă. Vreau timp, vreau să ajung la timp în final. (19 noiembrie 2004)

Recenzie - "Zorba, grecul"

Citesc o carte ca “Zorba grecul” şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea. Mai mai că mă văd pe o plajă fină, întinsă în noapte sub stele ireal de aproape, sub luna care şi acolo mi-ar fi prietenă. Stau şi privesc valurile mării cum dansează după un ritm numai de ele cunoscute. Simt nisipul umed pe corp şi nu vreau să cunosc alte veşminte. Alături sunt toţi cei pe care-i iubesc, toţi cei care au rupt cu sălbăticie din inima mea plecând sau părăsindu-mă. Aş sta luni întregi povestind, bând, mâncând cu ei, privindu-i ca şi când nu i-aş mai vedea niciodată, cântând şi dansând ca şi când marea ar fi cea mai de seama orchestră.

Timpul valută

Singurele zile din şapte care-mi aparţin sunt cele de weekend. O carte bună, o ceaşcă de cafea fierbinte, vocea unui prieten de partea cealaltă a receptorului, fericirea de a fi în casa mea frumoasă, portocalie, prezenţa dulce a jumătăţii mele, sunt lucruri către care mă îndrept cu nerăbdare în fiecare vineri seara. Două zile dintr-o săptămână întreagă mi se par prea puţine pentru supravieţuirea mea, pentru mulţumirea că aş putea să mă recunosc încă fascinantă. Alte cinci sunt a lor, pentru ei, pentru bani, pentru un trai pe care nu l-am avut în copilărie. Cinci zile şi cinci nopţi în care mă clonez, în care mă rup de suflet şi sunt numai intelect şi raţiune. Mi-am făcut deja de mult timp reputaţia omului care simte, pe care-l poţi atinge numai prin transformarea ideii, noutăţii în sentiment. Asta e un lucru bun pe de o parte, înseamnă că pot fi citită, înseamnă că cele cinci zile uneori interminabile nu m-au doborât de tot, nu m-au făcut a lor în totalitate. Încerc involuntar să conserv spiritul, să-l feresc de monotonie, de rutină. Încă nu am devenit omul care discută fapte sau oameni. 

Sunt tot în căutarea cuvintelor, senzaţiilor, însă momentan în rândurile cărţilor deja scrise. Stiloul meu se odihneşte de mult timp pe masă, iar scrisul mi-e puţin străin degetelor mele, pentru că săptămânile sunt lungi, multe, iar eu numai una. Căutarea a luat sfârşit demult. Sunt a lor şi a mea, în proporţii inegale. Nu încerc să mă judec pentru partea ce le-am dat-o lor, pentru că până la urmă aşa trebuie să fie, nu e altă cale. Atâta timp cât în două zile mă regăsesc întreagă, a mea şi nu trebuie să depun efort pentru asta, mai am încă scăpare. De multe ori le fur câteva minute din timpul lor, când mă trezesc detaşată de tot ce mă înconjoară, de lucruri făcute mecanic şi ştiu în sinea mea că nu sunt eu acea persoană, că însemn înzecit mai mult, că am atâtea de oferit şi habar nu au ei de ce aş fi în stare. 

Mă împac destul de uşor cu existenţa asta duală şi nu vreau să-i reproşez nimic pentru că am ce n-am crezut că voi avea vreodată şi pe deasupra am două zile numai ale mele, de care ei nu ştiu c-ar exista. E micul meu secret. (5 martie 2004)

Recenzie - Paulo Coelho – “La râul Piedra am şezut şi am plâns” - Dragoste cu forţa religioasă nu se poate

Citind cartea am avut în continuu o stare de boală, de negură. Cred în iubirile din copilărie, dar nu cred că ele sunt cele care dăinuie în final. Rezistă timpului doar pentru că au fost primele, pentru că aparţin trecutului; sunt preţioase doar pentru că din ele a izvorât pentru prima oară iubirea de genul acesta din noi, în ele au rămas primele dorinţe, primele întrebări şi mai ales pentru că de atunci am început să ne dezvoltam nevoia de a trăi în doi. Dar nu cred că putem rămâne la iubirile din copilărie. Totul e brut, neşlefuit, nici pe noi înşine nu ne cunoaştem, cu atât mai puţin ştim ce ar însemna o viaţă lângă cineva.

Cred că existenţa nu se rezumă la o singură poveste de dragoste. În privinţa asta e foarte darnică. Ne găsim oglinzi ale sufletului pe toate drumurile ce le străbatem şi trăim cu senzaţia că au fost ultimele, unice atunci când se închid.

Natura - perfecţiunea unei trăiri

Din nou în iarbă. Se pare că ziua perfectă din iarba de la Mihăieşti are o continuare aici, la Răcătău. Locuri şi momente care nu au nicio importanţă, doar iarba. Nici măcar ea, mai degrabă starea asta de spirit pe care mi-o inspiră natura.

Iarbă, cer, nori care-şi plimbă fugar privirea deasupra mea, mânaţi de un vânt pe care eu nu-l simt decât urmărind dârele lăsate de nori pe întinderea asta de cruditate. Pârâu de munte care-şi are povestea lui şi care mă convinge că mijlocul ăsta de lume e plin de viaţă, că nicidecum nu e singur, că nu se simte părăsit. Nici nu ar avea cum, cu mine, aici, observându-l atât de atent.

E ziua perfectă pentru că ajung din nou la esenţă, pentru că nu-mi trebuie cuvinte de care să mă leg, sau trecut în care să mă regăsesc ca să pot aduce ceva nou creaţiei mele. Sunt simple senzaţii care mă pun faţă în faţă cu viaţa, ce n-are nicio legătură cu oamenii, cu pădurea şi pârâul care nu-mi povestesc nimic, doar mă acompa-niază şi mă îndeamnă să le simt pulsul.

În jur flori de nu-mă-uita…. Cum aş putea să uit cât sunt de norocoasă?… N-aş avea cum. Mă simt o rădăcină în plus, o altă formă de existenţă din care toată ziua asta îşi trage seva. Păcat că nu pot privi de jur împrejurul meu, să cuprind tot ce-mi oferă verdele ăsta nesfârşit, neobosit. Păcat că va veni noaptea şi mă voi trezi apoi din nou a mea şi nu a naturii, sperând că mă vor năpădi din nou cuvintele şi voi aştepta din nou o fascinaţie ca asta, care nu are cum să se repete. Aşa că o las aşa cum e, mereu crudă, singură, fiinţă, până când prin vene îmi va curge din nou o zi perfectă, până când voi fi iar natură… (30 august 2003)

Voltaj mă aruncă spre 30 de ani

În seara asta, în timp ce dansam, săream, fluieram, cântam la un concert cu Voltaj, mi-am dat seama că aveam acelaşi sentiment ca acum şaptesprezece, optsprezece ani. Mă jucam cu o păpuşă, o îmbrăcam cu rochiţe, îi făceam de mâncare şi brusc am realizat că toate astea se vor sfârşi, că va veni o vreme când nu mă voi mai juca cu păpuşi şi eram extrem de tristă.

Tristă nu am fost şi în seara asta, pentru că acum ştiu ceva ce atunci nu ştiam: va veni o vreme când nu mă voi mai juca cu păpuşile pentru că nu voi mai vrea, nu voi mai avea nevoie de ele, voi face alte lucruri care mă vor face fericită. Ce-mi aminteşte de copilărie e că şi perioada asta se va sfârşi, că va fi un timp când nu voi mai merge la concerte, nu voi mai dansa şi cânta în ploaie şi nu sunt tristă că n-o voi mai face. Vor exista alte lucruri cu siguranţă şi voi trece de păpuşi şi fascinaţia lor şi asta nu mă va face geloasă pe Raluca din seara asta.

Ce-mi frânge inima e că în curând nu voi mai fi tânără, că deja se sfârşeşte copilăria mea. Chiar dacă nu am încă douăzeci şi cinci de ani, simt că lucrurile se vor schimba şi mi-e frică să îmbătrânesc, nu mă pot dezlipi de anii în care simţeam nevoia să mint, să spun că am mai mulţi ani decât în realitate, ca să atrag atenţia. Nu sunt pregătită să merg spre treizeci, nu e firesc pentru mine să merg spre treizeci… (24 mai 2003)

Primăvara la superlativul iubirii

Ieri când am ieşit din casă m-a întâmpinat acelaşi miros de primăvară. L-am recunoscut pentru că a adus cu el toate momentele minunate de acum două primăveri. A fost un anotimp fără vârstă, singurul din viaţa mea care mi-a arătat de la început totul, mi-a dovedit totul fără ascunzişuri şi de atunci e anotimpul meu. A fost o vreme a superlativului, zâmbeam încontinuu, vedeam numai chipul lui, ochişorii lui albaştri, iar toate propoziţiile se terminau într-un sărut. Nu simţeam frig sau cald, trăiam un anotimp perfect cu omul perfect pentru mine, drept dovadă suntem unul lângă altul şi acum. Asta dovedeşte că a fost primăvara noastră, a unei iubiri adevărate. Şi apoi a urmat o vară minunată… încă e vară…(5 ianuarie 2003)

Recenzie - “Veronica se hotărăşte să moară”

O carte plină de viaţă şi de moarte… “Veronica se hotărăşte să moară”, dar doctorul care-o examinează o minte că mai avea de trăit maxim o săptămână, că inima nu-i mai rezistă. A vrut doar s-o facă să trăiască, să iubească viaţa, să-i dea conştiinţa vieţii, dându-i mai întâi conştiinţa morţii. A făcut-o să creadă că va muri ca să trăiască din plin ce i-a mai rămas – o viaţă întreagă.

Ideea care m-a atins pe mine este cea cu “vitriolul” şi anume doza aceea de amorţeală, de rutină, indiferenţă, monotonie, lipsa de implicare şi energie pentru propria viaţă care se topeşte în toate aceste detalii care ne omoară treptat voinţele: munca, serviciul, dorinţele altora pentru noi şi orbirea care ne transformă în roboţi, “în peşti care nu văd mai departe de acvariul lor”. Asta a fost cel mai dureros pentru mine. Înţeleg perfect. Ştiu că nu fac ce mi-aş dori, dar nici nu ştiu ce-ar fi acel lucru, însă sunt conştientă că ce am acum mi-a schimbat viaţa şi sunt în continuare recunoscătoare. Doar că mă îmbătrâneşte, oboseşte, înnebuneşte. 

Ce mă linişteşte totuşi e că sunt încă omul care observă luna plină, ochii albaştri ai iubitului meu, zâmbetul unei zile de toamnă. Încă îmi pun probleme. Dar ruginesc, sunt conştientă că sunt diferită de ceilalţi, că am şi alte preocupări decât nemulţumirile clienţilor. Privesc în trecut şi-mi îndulcesc prezentul, visez că voi iubi şi la bătrâneţe ca şi acum. Sunt omul care (încă) scrie (rar, foarte rar) fie şi câteva pagini la două luni. Sunt omul pe care-l iubesc şi care mă fascinează. (10 septembrie 2002)

Oraşul unui trecut

Întotdeauna m-a bucurat pregătirea unui drum spre Piteşti în ultimii doi ani. Ştiu că doi ani nu înseamnă mare lucru, dar atât a trecut de atunci, de când m-am rupt de tot de Piteşti şi am schimbat geografia vieţii mele. Trăiesc aici, înconjurată de alţi oameni, făcând alte lucruri, trăind altfel.

De câte ori ajung acolo, toate lucrurile care s-au schimbat, pe care le-am schimbat se accentuează, îşi modifică proporţiile. În acest timp am devenit alta şi regăsindu-mă pe străzile cunoscute, ceva se precipită în mine. Multe au rămas la fel acolo, multe şi-au îmbunătăţit înfăţişarea, dar nostalgia locului rămâne aceeaşi pentru mine oricât timp ar trece.

Mi se pare ceva tipic, ceva de poveste, reîntoarcerea mea acolo din când în când. Îmi aminteşte puţin de filmele americane. E o prostie …

Întoarcerea asta în trecut e singurul mod prin care pot simţi atât de puternic contrastul. Îmi mângâie orgoliul, probabil într-un fel egoist şi răutăcios, însă e ceva dulce, atât de familiar şi străin în acelaşi timp. Toate amintirile pe care le retrăiesc mergând pe Scoroboaia, Vasile Lupu sau Exerciţiu sunt ale mele, iar de câte ori plec, le donez cumva, le las, le împrumut timpului, până la o altă reîntoarcere. E tulburător să pătrund în spaţiul acela. Pulsul îmi bate altfel şi n-aş putea renunţa să-mi ofer aceasta plăcere din când în când. Piteştiul pe care l-am lăsat acum doi ani în judeţul Argeş, este proprietatea mea însă, numai douăzeci de ani din ei sunt ai mei, restul mi-e străin…(4 decembrie 2001)

Oraşul din viaţa mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.

Prima iubire este doar ... prima. Atât.

Iată un lucru pe care-l auzim toţi destul de des şi pe care l-am trăit cu toţii: “prima iubire”… până acum înţelegeam ce înseamnă, în sensul că era prima şi credeam că este cea mai reală, mai frumoasă şi că orice altă iubire ar urma după, n-ar mai fi la fel, că oricine care a avut o mare primă iubire, n-o să mai ajungă să trăiască ceva la fel de intens.

Însă explicaţia e cu totul altfel. Nu cred că numai eu o percep aşa… Probabil aşa se lasă unele lucruri descoperite, şocant. “Prima iubire” e PRIMA şi nimic mai mult. Adică, prin faptul că e prima îşi câştigă toată reputaţia. Dacă ne gândim la ea toată viaţa, nu e pentru că a fost şi va rămâne cea mai minunată, ci la faptul că a fost prima. După cum simt acum, nici nu mi-aş dori să se repete. Ştiu atât de multe acum şi sunt cu atât mai conştientă de toate. “Prima iubire” e doar cea dintâi care s-a petrecut şi, tot ce e posibil, mult mai nesemnificativă decât celelalte. Tot tamtamul acestei prime iubiri ar trebui acordat cu toate aplauzele “ultimei iubiri”. Fiind ultima, ea e cea învingătoare. (19 iulie 2001)

Iubirea simplifică

O zi oarecare din iunie. Cer pretenţios şi nehotărât. Ar plânge cu zâmbetul pe buze, pentru mine desigur, însă orice lacrimă i-ar fi ştearsă imediat de un vânt prea conştiincios. Nu mă supăr, pentru că şi vremea e a mea, alături de viaţa asta nouă şi frumoasă de care am parte. Şi sunt eu, tânără, roşie în obraji, cu păr bălai, iubită de doi ochi albaştri, sărutată de o gură cu gust de narcise. Sunt a lui. O ştie şi ştiu că mi-am găsit perechea. Şi îmbrăţişarea lui o recunosc şi mâinile mele mângâie un trup inspirat de atâta poftă de viaţă.

Am deschis caietul cu gândul la ultimul lucru care mi s-a părut necesar sa-l scriu. O altă fericire, un alt fel de a trăi o fericire. Sunt tot eu, cea care mereu mă tem să nu încetez să fiu, însă mai liniştită, mai caldă, mai plină de lumină, mai puţin egoistă şi mult mai puţin singură, chiar mult mai puţin doritoare de singurătate.

E o noapte de care cu siguranţă aveam nevoie. De câteva luni trăiesc o confortabilă, dulce, calmă, sinceră poveste de dragoste şi nu am prea avut timp sau intenţii de a mă mai analiza, de a-mi lua temperatura sau de a măsura gradul de fericire pe care l-am atins. Acum sunt recunoscătoare pentru această noapte, pentru această cameră luxoasă de hotel. De luminile Bucureştiului mi-era dor, mai ales în altă ipostază… Mă bucur ca un copil de lucruri noi şi mă bucur că sunt ale mele pentru o noapte. Profit de ocazie şi încerc să descopăr dacă s-a schimbat ceva la mine. Da! Sunt trei sferturi acolo unde trebuia să ajung. Vreau doar să mă pot bucura simplu, să nu mă mai tem de viaţă, de răzbunarea ei, de neprevăzut. Vreau să iau ceea ce am şi să-mi împodobesc existenţa, să fiu a acestui moment şi pentru acest moment. Vreau să mă bucur de tinereţe, iubire şi de soare. Vreau să râd! Vreau să trăiesc! (6 iulie 2001)

Dragă Piteşti, stimate Cluj.

M-am gândit să-ţi scriu pentru că a venit toamna în Cluj şi ştiu cât de mult îţi place ţie toamna. Adevărul e că mă cam săturasem de vară, iar vremea asta înnorată îmi aduce alte dorinţe în suflet… În primul rând m-a făcut să mă gândesc la Piteşti, la străduţele mele, la tine şi poveştile noastre. Mi-e dor de cafeaua lungă şi câteva ore în bibliotecă, dar cel mai dor mi-e de starea aceea în expectativă pe care-o aveam vara cu pricina, când nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, unde o să ajungem sau dacă ne va fi bine. Nu înţeleg de ce mă întorc atât de des în timp, şi de ce a rămas vara aceea, una în care am fost cu adevărat fericită?

Am senzaţia că a existat vara aceea şi a urmat toamna aceasta. Oare e posibil să fie reală ordinea aceasta a anotimpurilor? Poate aşa mi-aş dori eu să fie şi toţi anii dintre ele să fi fost nişte ţânţari care-ţi strică somnul într-o noapte de vară. Dar sigur nu poate fi aşa pentru că am trăit multe între aceste două anotimpuri.

Îmi doresc să ningă, să fie măcar ca iarna trecută când eram la poalele unui nou început. Imediat e un an de când trebuie să fiu om mare, de când te-am văzut doar de trei ori… şi crede-mă, mi-e parcă tot mai greu să mă obişnuiesc cu oraşul, cu mine. S-a sfârşit prima vară petrecută aici şi Clujul mi s-a părut mai străin ca niciodată şi viaţa mea parcă a altcuiva.(19 octombrie 2000)

Împlinire caligrafiată

Ca o liană mă leg de timp, ca o lipitoare mă apropii de oameni şi mi-e greu să renunţ. Mi-e frică să dau drumului ce-i al lui. Sunt aici, într-o lumină de mine divinizată, în faţa celui mai drag prieten, dar şi cel mai înşelător, caietul. Asta mi-e cea mai scumpă revedere. E tot ce uniformizează deformata mea existenţă… Voi ignora puţin de data aceasta nevoia mea de a scrie, că doar de atâtea ori a fost singura frustrare.

Sunt împlinită, ca un om care a găsit un lucru demult pierdut. Mi-am regăsit caligrafia în caiete pentru prea mult timp închise şi o suferinţă comodă, greu vizibilă cu ochiul liber. Sunt tot eu, n-am pierdut nimic, n-am lăsat amprente definitive în niciun gol. Am mers cu paşi mărunţi, pe nisip fin, într-un alt răsărit de soare, al altei zile. Sunt numai eu şi vocile copiilor de afară şi mi-e bine şi aş vrea să strig în toate prăpăstiile pe care le-am străbătut singură, să retez toate ecourile surde care-au umplut văile fără răspuns. Sunt eu, la alt capăt de drum, pe o altă pagină… (7 octombrie 2000)

Trenul dintre gările mele

Sunt pe drumul spre “casă”. De data asta cu trenul, alte ori cu maşina. Sunt două călătorii diferite. Şi nu mă refer la confort sau durată. E vorba de trăirile care le fac atât de unice. Drumul e dus-întors, dar totul constă în dus. La întoarcere lucrurile sunt altfel, parcă am ajuns în Cluj, înainte de a pleca din Piteşti. Mereu trece greu noaptea asta… Stau pe scaunul de lângă geam şi anevoie adorm.

Aş vrea să nu mă gândesc la cuvinte de data asta. Să pot trece peste complexul neputinţei – temporare – de a fi eu, cea care scrie… Mi-e greu să explic exact ce simt, ce-mi încearcă sufletul. Dar am vrut neapărat să însemn această “stare călătoare”. M-am gândit că dacă o să scriu o să dau o mai mare importanţă acestei seri. Mâine n-o să mai simt la fel. Voi fi în mijlocul evenimentelor, oamenilor cărora le-am uitat chipurile, nu şi sufletele, mereu atentă la cei din jurul meu. O să-mi dau seama de toate abia după ce mă voi întoarce şi tot ce-am trăit va fi ca o lacrimă uscată pe obraz. Tocmai de aceea am vrut să dau culoare acestor ore care par interminabile.

E aceeaşi istorie care se repetă acum doar de câteva ori pe an, dar cu o intensitate tot mai mare, cu miros tot mai înţepător de naftalină. Aşa şi simt, parcă din când în când aş îmbrăca o haină veche care-mi vine tot mai bine, dar nu mai e a mea. Sunt dependentă de mirosul acela de vechi, trecut. (21 septembrie 2000)

"A scrie" este subiectul meu preferat (II)

Oricât de străine mi-ar fi cuvintele, nu pot să nu le ador, să nu le râvnesc. Oricât de tăcută mi-ar deveni viaţa, nu vreau ca vreodată să uit să scriu. Ştiu că poate sună tragic, exagerat chiar pentru unii, dar sunt la punctul la care nu concep o viaţă fără scris. Se poate să nu fie pentru mine aceasta artă, însă de data aceasta am nevoie de ea, nu ea mă cheamă. Şi nici măcar nu e ăsta punctul de plecare. E clar pentru mine că scrisul meu pleacă din toate controversele ce le zăresc pe suprafaţa cerului meu. Până acum aş putea spune că era clar. Învăţ însă că dacă pot scrie, dacă sunt în stare să vreau, atunci viaţa e cu adevărat a mea.

*

Îmi lipseşti enorm. Cu timpul te depărtezi tot mai mult de mine şi poate-n curând îmi vei zice că nu ştii cine sunt, că nu m-ai cunoscut niciodată… Dar n-am să te las să te înstrăinezi de mine, n-am să-ţi dau libertate după ce te-am definit al meu, după ce-am simţit că eşti unicul lucru care vine din mine, parte din mine.

Petrecerile  mereu au fost muzele mele. Ele sunt unele din motivele pentru care de multe ori ţi-am dat viaţă. Şi niciodată forţat. După fiecare petrecere parcă mă implori să-ţi dau drumul, să-ţi las cale liberă să-mi arăţi în ce forme minunate poţi exista. Este muza cea mai necenzurată pe care-am avut-o – petrecerea. Atunci sunt singurele momente când mă găsesc în forma cea mai pură, conturul perfect şi nealterat al fiinţei mele. Numai aşa mă pot privi în oglindă, departe, prin ea, un chip complet străin şi totuşi atât de drag. E înspăimântător să te priveşti în oglindă şi să n-ai nici cea mai vagă idee că reflexia eşti tu. O faţă nouă. Parcă nu ai mai văzut-o niciodată şi o studiezi curios, atent la fiecare încruntare, tresărire, grimasă. Vorbesc despre mine, poate tu n-ai simţit niciodată că nu te poţi identifica cu persoana din oglindă. Dar nu mă sperie, sunt fericită chiar că mă pot descoperi în atâtea oglinzi, în atâtea chipuri frumoase, privite.

Petrecerile sunt muzele mele! (2000)

*

E din nou vară. Sunt singură în camera mea, savurând noaptea şi muzica. Surprinzător, mă găsesc din nou frumoasă. Nu ştiu ce face luna, nu o pot vedea de aici, dar sunt convinsă că e plină pe cerul Clujului. Mă simt minunat, deşi nu e acelaşi fel de vară de care-mi aminteşte. Dar e a mea şi noaptea îi dă un farmec familiar.

Momentul ăsta îmi arată că am rămas neschimbată, căutând aceeaşi fericire în noapte, luminată de lună, sub cerul serii, mângâiată de muzica din trecut. E o împlinire care nu depinde de nimeni, doar de mine însămi. Scriu aşa cum îmi vine, cum îmi zâmbeşte inima. Parca aş fi beată, dar nu sunt. Sunt doar extrem de fericită că scriu, chiar dacă nu spun nimic, doar îmi urmez stiloul pe hârtie. Îmi iubesc scrisul. Iubesc noaptea asta! (2002)

Oraşul stelelor mele

Sunt din nou în oraşul cu stele. Aveam nevoie de provocarea de a fi din nou aici, fie numai pentru o zi şi-o noapte. Se pare că fiecare oraş pe care-l părăsesc sau pe care-l închid în cutia mea secretă, devine invizibil pe harta geografică. Zilele pe care le petrec aici parcă sunt o pauză în timp. Acum oraşul meu a devenit doar o senzaţie, o idee la care revin când Clujul nu mi se pare destul de real, de palpabil, de convingător. Probabil că lucrurile, ca să devină sugestive pentru mine, trebuie să treacă testul normalităţii. Nu trebuie să se schimbe, să-şi mute locul, să mă şocheze. Nu trebuie să înflorească sau să-mi dăruiască ceva. Trebuie să rămână intacte, nemişcate, să prindă un uşor miros de vechi. Numai această imagine, ca impregnată pe retină, să rămână, să persiste în memoria mea. Doar mergând pe străduţa mea, îmi amintesc deja mirosul teilor şi verdele.

De aceea mă şi întorc mereu aici, pentru că nu pot lăsa oraşul să se sfârşească pentru mine. Nu vreau să văd schimbările, vreau să culeg din fiecare colţişor zâmbetele şi privirile mele din anii trecuţi. Nu pot lăsa timpul să modifice nici imaginea de pe pervaz sau să aerisească de fum camera. Nu sunt omul care scrie pe capitole, care să urmărească toate etapele, intriga, desfăşurarea acţiunii şi deznodământul. Sunt omul care mereu se va întoarce fie şi pentru o părticică de cer cu câteva stele îngheţate de timp, dar care mi-au rămas fidele. (5 iulie 2000)

Curtezana cuvintelor

Şi ce dacă mă chinui? Şi ce dacă nu mă laşi să fiu, să descriu, să mă transform în cuvinte? Ce dacă mă ţii prizoniera unor situaţii pretenţioase? Ce dacă îmi alergi sufletul doar ca să mă faci să mă îndoiesc de tine, să mă întreb dacă eşti al meu sau eşti doar o geană pe un obraz îmbujorat?… Ce dacă îmi pui la îndoială tot ce cred că-i pentru mine pe lumea asta… Pentru că mereu mi-ai dat un semn, mereu mi-ai lăsat o uşă deschisă, cât de mică… Şi ştiu că eşti al meu, fie şi numai pentru acum. Şi sunt serile astea înecate-n certitudine, îmbrăcate-n revelaţii, e cerul ăsta parcă al altei lumi, care-mi ridică încă o dată o scară spre mine ca să te pot ajunge, să mă poţi împlini.

Aş vrea să cuprind în tine acum tot universul meu, dar l-am împrăştiat pe drum aerului, l-am dăruit prezentului. Şi asta doar pentru că am siguranţa că eşti al meu, că nu-mi poţi părăsi suflul nici dacă te-aş lăsa… (6 iunie 2000)

A perfect day

Stăteam întinsă în iarbă, cu mâini leneşe pe lângă mine, cu ochii urmărind absent conturul bine definit al dealurilor, fascinaţi de verdele acesta crud al unei primăveri care uitase să mă întinerească. Trăiam o senzaţie care de fiecare dată întregeşte mai mult peisajul, înviorează mai mult culorile, îmi răcoreşte tâmplele. Era o zi ruptă din calendar, pictată în imagini naive, nepretenţioase, desprinse dintr-un cadru rustic, exagerat de natural.

Urăsc să nu-mi pot găsi cuvintele când viaţa mă obligă din nou s-o analizez, să recunosc că nu-mi rămâne niciodată datoare. Ce e de-a dreptul necinstit e că nu pot descrie tot ce-mi împânzeşte sufletul în această primăvară proaspătă pe care-o aştept în fiecare viaţă. (24 aprilie 2000)

Nuanţe de verde

             Verde. Chiar Alice în Ţara Minunilor de mi s-ar spune şi tot nu ar fi destul de sugestiv pentru a descrie noua mea călătorie. N-am crezut că există acest loc, cu atât mai puţin posibil ca eu sa îl găsesc. Ca atare nici măcar nu m-am urnit din loc pentru a-l căuta. De data aceasta, nu sunt eu cea care călătoreşte, care descoperă ineditul, exoticul unui spaţiu, ci acesta călătoreşte prin mine “fascinându-mă” (din nou), descoperind pe alocuri senzaţii.

           Mi-e greu să accept că eu sunt acelaşi om obişnuit, cu o înfăţişare omenească, cu păreri, simpatii, antipatii, trăind la un loc cu ceilalţi şi în acelaşi timp mintea care în acest moment scrie, care singură ar putea crea o entitate independentă. Nu pot înţelege cum pot coexista aceste două total contrare euri. Şi poate mi-e greu pentru că nu se manifestă simultan, pentru că se uimesc, respectiv fascinează unul pe altul. Recunosc ca fiind validă fiecare particularitate care le delimitează, fiecare insistenţă care le face pe amândouă să fie într-adevăr ale mele.

            Verde. Să înţeleg că m-am înşelat asupra muzelor mele? Să cred că poate fi şi verde, nu numai albastru? Să fie oare posibil să existe cu adevărat o altfel de inspiraţie pentru mine, decât una negativă? Îmi va face plăcere să răspund. Da! M-am înşelat asupra vieţii, am judecat-o categoric previzibilă! Da! Am greşit crezând că sunt dependentă de nori, de o lumină semiobscură ca să pot descifra forme vagi. M-am grăbit să cred că am scris esenţialul şi că singura traiectorie care se mai poate combina este cea a unui cerc. Am crezut că numai o stare de somnolenţă deranjată m-ar putea determina să colorez muzele. Am crezut că din “fericire” izvorăsc toate.

            Verde. Îmi e într-adevăr greu să folosesc alte cuvinte, să exprim alte stări. Totuşi, indiferent de substrat, de întâmplările care nu au nicio semnificaţie pentru mine, materializarea acestor senzaţii a rămas aceeaşi. Aceeaşi privire, cu ochi de lună, cu sclipiri de stele… (27 februarie 2000)

Renaştere

            Se pare că libertatea aceasta a cărei definiţie cuprinde mai multe înţelesuri decât învingerea şi depăşirea unei constrângeri fizice sau sufleteşti, este singurul eveniment care-mi animează existenţa, singura sănătate care-mi vindecă tulburarea şi singurul oxigen care-l accept bun să-mi învioreze trupul. E o altfel de eliberare, o trecere într-o altfel de viaţă pe care încerc de-a buşilea să o înfrunt. Ştiu, ai dreptate, nu e nimic de înfruntat când nici mersul nu e o certitudine, doar atunci când în mod natural eşti convins că alt fel de a te deplasa nu există. Recunosc în mine un nou-născut caracterizat doar de inconştienţă, naivitate, indiferenţă, lucruri care nu au nimic de a face cu semnificaţiile lor. Şi poate nici nu mă simt aşa, poate doar încerc să găsesc o comparaţie cu starea aceasta de om LIBER care mi se potriveşte de minune.

            Poate că nu mă simt nici cum, poate doar încerc să conturez un vid, ca un cearceaf peste o fantomă din desenele animate. Poate nici măcar atât. Poate vreau să justific această eliberare prin unul din motivele pentru care am ales-o. Poate încerc să grăbesc transformarea scrisului meu, aşa cum o persoană dragă mi-a explicat că se va întâmpla. Şi simt şi vreau să ajung acolo mai repede.

            Desigur că mă îndoiesc de toate aceste transformări inevitabile, de toate devenirile pe care încerc să le captez în explicaţii contradictorii, în sticluţe mici cu etichete indescifrabile. Poate doar încerc să mă ascund, să neg că de fapt mă simt singură… Dar sunt împăcată cu aceasta existenţă. Lucrurile sunt echilibrate: am mai nou o viaţă profesională şi o noutate de oraş pe care încerc să-l învăţ, că doar de acum încolo e şi al meu! Pe de altă parte am lăsat mulţi oameni în urmă, mai ales unul… 

         Acum încerc să nu rup legătura cu tot ce era al meu, cu tot ce a devenit o imagine încărcată de detalii care la fiecare reamintire îşi schimbă locul şi culoarea. Şi este adevărat! Nu e nimic mai fascinant decât lumea pe care încep să o cunosc de abia acum; o lume vulgară ce mi se dezvăluie cu timiditate şi vicleană pudoare. De fapt nu pe ea vreau să o cunosc, nu pe ea vreau să o dezbrac de toate falsităţile ca să descopăr cerul şi stelele Clujului. Nu vreau să ştiu nimic despre ea, nu vreau să aflu fapte şi lucruri. Vreau ca toate acestea la un loc să mă provoace la destăinuiri, să sape în mine după toate cuvintele rătăcite. Nu tânjesc decât să rostesc cât mai des fraza pe care Henry Miller mi-a lăsat-o moştenire numai mie: “Sunt încă obsedat că astăzi voi scrie”…

            Niciodată n-am ştiut ce şi cum este un scriitor, dacă se dezvoltă între anumite tipare sau dacă trebuie să aibă un anumit tip de cultură şi curiozităţi. Niciodată n-am ştiut ce fel de viaţă au scriitorii şi ce anume îi împinge să se exprime. Probabil toţi trebuie să fi simţit ce simt şi eu: că nimic nu justifică mai mult suflul din mine decât o pagină încheiată, cu mulţumirea şi credinţa că ceea ce am vrut să transmit depăşeşte graniţele grafice şi tradiţionale ale cuvintelor. (17 februarie 2000)

Viaţă nouă

Într-adevăr, acum că sunt şi mă regăsesc liberă, desprinsă de prima iubire, mă pot lăsa în voia dansului, iar ritmul ameţitor să mă confunde cu acea petală de narcisă parfumată, să mă poarte cu ochii închişi, să mă tulbure, să-mi redea claritatea unui cer ca o petrecere unde luminează rochiile strălucitoare ale stelelor, cer pe care l-am lăsat sub privirea acelui ochi de fereastră, de pe al cărei pervaz participam la eveniment înveşmântată într-o lumină misterioasă de lună fidelă, parfumată cu noapte tânără de vară fierbinte… Şi nu era un vis… E liniştea pe care o respir la această răscruce de viaţă răscumpărată. E de fapt împlinirea pe care o simt adesea, când lumina, imaginea şi zâmbetul meu se sincronizează, se armonizează cu o muzică imaginară, cu certitudinea că aşa trebuie să fie, că aici trebuia să ajung, indiferent de întârziere.

             S-a născut în mine un vulcan de cuvinte; îmi sunt tâmplele rănite de presiune şi aştept ca toate literele să-şi găsească ordinea, să decidă momentul când voi deveni un simplu martor al unei parade multicolore.

            Mă aşteaptă multe lucruri să le dezvălui misterul şi caut cu ochii închişi toate acele priviri care mă vor fascina, care vor ridica puţin mai sus cortina, întregind cu încă un centimetru viziunea. Mă găsesc din nou aproape de lucrurile mele, le simt căldura, le iscodesc conţinutul, le întregesc existenţa. Ştiu că uneori zâmbesc ironic privind statuile din jurul meu, că poate le judec prea aspru, dar nu vreau să accept că sunt una cu ele, că sunt doar una dintre ele…

            Momentan aştept să iasă soarele, iarba să fie verde, paşii mei să străbată din nou galaxia, iar atunci când orizontul e însângerat de înserare, să pot dansa în rochia mea de lună plină, la petrecerea surorilor mele stele… (5 februarie 2000)

Fericirea constă în natura umană

               Cât de greu pot atinge fericirea din mine. Greu pentru că o caut făcând lucruri măreţe. Nu trebuie decât să aud, să miros, să văd, să-mi imaginez; să identific un cântec, un parfum, o imagine, un lucru împlinit. Toate acestea pot fi doar cuvinte, definiţii, însă nu sunt ceea ce reprezintă. Încărcătura lor e mult mai bogată decât orice faptă, mai copleşitoare decât orice realizare. Este atât de greu sesizabilă fericirea din mine, însă ştiu că e acolo, undeva, contopită cu ochii mei, cu urechile, cu gura mea…

Destinul îşi anunţă sosirea

             Ieri citeam cuvintele lui Theophile Gautier din “Domnişoara de Maupin”: “Aştept. Ce? Nu ştiu, dar aştept.” “E o aşteptare plină de farmec şi nerăbdare.” “Un lucru e sigur, ceea ce aştept nu-i un lucru comun ori mediocru.” Ignorând faptul că el aşteptă o femeie, o amantă, m-am văzut aşteptând împreună cu el un lucru incredibil. Şi, într-adevăr, demult îmi aştept destinul. Ştiu că de câteva ori am înspăimântat nişte oameni spunându-le că viaţa mi-a rezervat nişte lucruri pe care nu le pot descrie; că soarta mea va fi aşa cum o simt, dar nu o ştiu; că am un drum aşa cum mi se potriveşte, dar că nu ştiu încă ce-mi e pe măsură. Mi-am dat seama că ce aştept mi se întâmplă, de fapt, la un interval nehotărât. “Ceva-ul” acela despre care am scris cu atâta descurajare atât de des, este deja prezent în mine şi, la un oarecare interval, se mai adaugă încă o piesă din puzzle-ul care-mi construieşte podul spre eternitatea efemeră a oamenilor. Aşadar, sunt demult plecată din gara în care aşteptam. Însă prefer să ignor şi asta, pentru că aşteptarea următorului tren face tot traseul. Aştept extraordinarul să se întâmple la intervalul lui nehotărât. (15 decembrie 1999)

Vara văzută prin ochii iernii

           Îmi amintesc de o zi de vară. Eram cu Lala, ne jucam cu păpuşile şi dintr-o dată am început să plâng. Da, plângeam pentru că ştiam ca voi creşte mare şi nu mă voi mai juca cu păpuşile. Ştiam asta şi nu voiam să cresc şi nu puteam să înţeleg de ce când voi fi mare nu mă voi mai juca la fel. Nici nu mă mai puteam bucura de clipa aceea, pentru că ştiam că bucuria nu va mai avea aceeaşi intensitate mai târziu, că păpuşile nu-mi vor mai înveseli chipul peste ani. Şi am avut dreptate.

            Nu mă lasă de loc în pace anii aceia. Trăiesc prezentul şi mă doare trecutul. Privesc acum şi de fapt văd atunci. Sunt femeie, dar simt ca un copil care şi-a pierdut păpuşile. De fapt mi-am pierdut doar locul, familia şi siguranţa aceea că am nişte lucruri pe care nu le pot pierde.

            O fetiţă cu ochi albaştri, cu bucle aurii şi obraji ca bujorul mă cheamă mereu la ea, să pictăm brazi şi munţi acoperiţi de zăpadă, să desenăm felicitări de Crăciun, să-i scriem lui Moş Gerilă, să facem beteală din hârtie creponată, să ne punem cizmuliţele pe calorifer pentru că în noaptea asta vine Moş Nicolae. E o fetiţă tare dulce! Îmi aduce aminte de un joc de cărţi, ”Păcălici”, de nişte bomboane CIP, de o pungă mare, plină de toate bunătăţile, primită de tata de la CSM de Crăciun. Şi ce mă doare mai mult decât toate lucrurile pe care le văd când închid ochii, e că nu mai am familia aceea mare care mă răsfăţa şi mă exploata (şi una şi alta pentru că eram cea mai mică) şi nu mai am căsuţa aceea unde fiecare-şi avea locşorul lui, şi la masa din bucătărie, şi la televizor şi la culcare.

            Şi oricât de mult m-ar durea acum, peste un an mă vor durea la fel, ca şi anul trecut. E un fel de excursie pe care-o fac an de an în luna decembrie. Acolo unde merg, mă întâlnesc cu un mine neschimbat, un eu odihnit de mirosul de murături şi de mâinile mamei frământând coca de cozonaci. Nu ştiu când mă voi întoarce, pentru că mai am de traversat pârtiile de săniuş…(6 decembrie 1999)

Familia Crăciunului meu

            Ne apropiem de perioada cea mai bogată din viaţa mea. Se repetă în fiecare an. Începe mereu la fel, se termină mereu fără să-mi dau seama. De data asta evaluez lucrurile mai atent pentru că sunt mai fragile condiţiile. Am vorbit dese ori de viitoarea mea plecare în Cluj. M-au încercat o varietate de sentimente ce-au întâmpinat această eventuală schimbare. Ideea în sine m-a şi incomodat, mi-a dat ocazia să-mi fac şi planuri, să-mi văd viitorul în formă de Cluj cu privirile spre Piteşti. Aş fi vrut ca aceste denumiri să le transform în cuvinte care să stârnească imaginaţia, însă de data aceasta contează numai pentru mine. Ţie, la cuvântul “Cluj” poate îţi vin în minte bănci colorate în roşu-galben şi albastru şi multe coşuri de gunoi, iar la “Piteşti” automobile Dacia şi Simfonia Lalelelor, însă pentru mine tabloul e încărcat de imagini de oameni şi nostalgie. Apropo de nostalgie. E cuvântul care mi se pare cel mai semnificativ, cel mai sugestiv. Văd chipul unui om care vizionează cuvinte şoptite, adieri de primăvară, miros puternic de cozonaci, atingeri transformate în bătăi de inimă, frunze ruginii desprinse de departe, feţe nedesluşite printre lacrimi, frig alb ce-ţi încărunţeşte buclele.

            Acum schimbarea s-a produs şi sentimentele sunt cu totul altele decât am sperat. Stau în Cluj, dar trăiesc în Piteşti… De fapt, chiar acum îmi privesc fereastra de la vechea mea cameră şi-mi vin în minte toate nopţile de pe pervaz, de sub stele, în faţa lunii, dinaintea unui caiet roz. Când trec prin faţa blocului C13+B2 şi văd fereastra de la bucătărie, parcă sunt iar copil, stau la masă şi-o “ajut” pe mama să facă sărăţele, îl văd şi pe tata cum mănâncă şi citeşte cu cartea rezemată de pâine; e şi bunicu acolo, îmi povesteşte de întâmplarea cu cei doi soldaţi pe care i-a salvat din râul Mureş sau cealaltă, de când era ucenic şi era singurul care putea face două perechi de bocanci pe zi; ca de obicei, sfârşeşte cu o vorbă înţeleaptă de genul: “primii optzeci de ani sunt grei, apoi totul e floare la ureche”. 

               Privesc apoi puţin spre stânga şi văd fereastra de la camera bunicului; e seară şi abia aştept să merg la culcare ca să-mi spună o poveste cu ţiganul; dacă e zi, sunt cu Lala sub masa mare de furnir şi ne prefacem că avem drept căsuţă un geamantan. Spre dreapta, după geamul de la bucătărie, e balconul. Oh, cât de drag mi-era balconul... Pe pervaz cred că şi acum mai sunt găurile pe care le-am făcut când eram dentist şi trebuia să pun plombe. Uneori Lala atârna un coşuleţ şi-l lăsa în jos de la balconul ei şi făceam schimb de mâncare pentru păpuşile noastre. Un pic mai la dreapta e fereastra camerei unde stătea tata. Acolo, erau multe medalii şi diplome ca într-un muzeu şi multe pachete de ţigări. Aproape în fiecare seară îl văd pe tata citind la lumina unei veioze chioare, întins pe pat cu capul spre geam. Atunci nu eram curioasă ce citea sau ce-i plăcea mai mult. Acum însă, aş vorbi cu el ani întregi dacă s-ar putea… A, mai văd şi o pungă cu turtă dulce lângă el, pungă pe care am cumpărat-o eu de la cofetăria din colţ.

            În sufragerie se întâmplă lucruri vesele şi se perindă oameni cu istorii bogate. De cele mai multe ori, cu ocazia celor 8 sau 9 ocazii de sărbătoare a familiei noastre numeroase. Dacă e ziua mea, înotătoare micuţe îl călăresc pe frate-meu, Auraş, ca să le plimbe în spinare. Dacă e ziua lui Auraş sau a Cosminei, tineri curioşi şi tinere elegante dansează, iar eu încerc să le fur mişcările, să-mi pot impresiona prietenele. Dacă e ziua lui tata sau a mamei, domni cu voci groase şi doamne respectabile discută viitorul fraţilor mei şi al copiilor lor, unde vor merge la facultate şi cu cine fac meditaţie. Dacă e ziua lui bunicu, trebuie să stau laolaltă cu invitaţii şi bunicu reia minunatele lui poveşti care de fiecare dată sunt mai detaliate, însă cu aceleaşi personaje despre care ştiu atât de multe de parcă le-aş fi cunoscut şi eu.

            De Crăciun e cel mai bine. Suntem doar noi şase, dar sărbătoarea în sine-mi dă senzaţia că multă lume forfoteşte în jurul meu. Mama, sărăcuţa de ea, încearcă fără succes să ne alunge din bucătărie ca să poată face cozonaci şi tot fără succes ne explică cum cozonacii fierbinţi fac rău la stomac, căci eu şi Auraş deja ne-am instalat la masă şi nici gând să plecam până nu ne înfigem mâinile în tăvile fierbinţi. Eu îl pândesc pe Moş Gerilă. Ştie el ce să-mi aducă, pentru că săptămâna trecută i-am lăsat o scrisoare în fereastră. Dar, de fiecare dată mă păcăleşte. Aşteaptă să plec din sufragerie, pune cadoul sub pom şi pleacă într-o clipită. Foarte rapid Moşul! 

                 De Revelion, eram de cele mai multe ori la Lala, în apartamentul de deasupra; copii mulţi, gălăgie, bezele în formă de oameni de zăpadă, multă beteală şi chiftele pe gustul meu. Alteori stăteam cu bunicu. Aranjam frumos masa rotundă, puneam pe ea toate bunătăţile lăsate de mama înainte să plece cu restul familiei la Piatra Arsă în Bucegi; ne uitam pe TVR, râdem bine, eu dansez puţin, la ora 12 ne pupăm, ne îmbrăţişăm, iar puţin mai târziu, bunicu mă duce pe braţe, la culcare, în camera care abia după mulţi ani devenea a mea. De Revelion e ocazia cea mai potrivită să mă încalţ cu pantofii Cosminei, să-i probez toate rochiile şi să fac pe manechinul. Sunt superbă!

               Toate astea şi încă multe alte amintiri îmi vin în minte în apartamentul din Cluj.

           De aceea, de sărbătorile acestea, fac mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Sunt în două locuri, la două vârste, cu multe persoane care m-au părăsit, în două ipostaze atât de diferite. Voi trăi dublu acest sfârşit de an…(1 decembrie 1999)

Toamnă cu miros de iarnă

                E toamnă. Lumină perfectă, de un gri transparent. Ştiu că doar cerul şi clădirile sunt gri, însă toate se contopesc cu aerul, cu înserarea. E o zi perfectă pentru mine. Acum, nu altădată. O cană de vin fiert, cu scorţişoară, ar întregi atmosfera. Într-o astfel de zi ochii-mi sunt pierduţi. Nu privesc nimic anume din trecut, însă caută, liniştiţi, o amintire cu miros de scorţişoară… Ciudat e că încerc să găsesc cu privirea amintirea, când am descoperit-o simţind aroma, mirosind-o. E toamna pe care-o încep încercată de amintiri imaginare… Şi totul se construieşte în jurul scorţişoarei, dulce mireasmă!

           Nici oamenii nu sunt ei înşişi astăzi. Sunt statuete gri-cărămizii. Sunt o parte din decorul toamnei. Şi numai eu ştiu că ei gândesc altceva, ca sunt prea pe pământ, prea de pământ… Mi-e ciudă şi nu înţeleg de ce nu simt şi ei aroma ameţitoare de scorţişoară, de ce ignoră atmosfera parfumată. De ce?

            E o senzaţie cunoscută, am simţit-o mereu. E mereu toamnă, când geamurile sunt pregătite să-şi îmbrace haina de steluţe argintii. Dar nu! puţin mai devreme, pentru că iarna are o cu totul altă lumină, cu miros de brad, cu mofturi de copil răsfăţat, cu nas roşu şi mănuşi cu un deget. Da… Iarna luminează prea puternic, mă orbeşte. Iar aroma cozonacilor, sclipirile clopoţeilor, desenele animate cu Moş Crăciun şi fularele călduroase îmi sunt de ajuns să trăiesc, să simt. Iarna parcă îmi e de ajuns doar să simt. (11 octombrie 1999)

Muză

           Mă găsesc din nou plină de viaţă, mai mult decât ştiu, mai mult decât credeţi, mai mult decât orice compliment, mai plină decât m-aş simţi, mai cu decât aş vrea, mai sub decât mi-aş îngădui, mai altfel decât m-aş lăuda şi mi-aş permite să exagerez în momente de voluptate, mai fiinţă decât respiraţia, mai om decât existenţa, mai lucidă ca raţiunea, mai nedefinită decât o meduză, mai cuprinzătoare decât iluzia, mai muzicală decât ritmul valurilor, mai urâtă decât neînţelesul, mai chinuită decât captivitatea…

            Simt că asta înseamnă viaţa; că mi-e frig şi de fapt sunt fericită; că vreau şi nu mi se cuvine; că împlinesc şi de fapt desfac; că tremur şi de fapt trăiesc mai mult decât tine. Simt că totul a început cu semnul vizibil şi interpretabil; că mi se usucă lacrimile până să cred că am plâns şi că plânsul există. Simt că pot şi nu se poate să fac, că este şi nu pot atinge ce e în mine, pentru tine, pentru mine.

            Vreau să arăt, să-mi explic, să vă spun ce e de fapt, însă e prea greu, ar fi greu şi pentru un monstru să ştie ce s-ar putea spune. Aş putea fi, aş putea crede cu adevărat, aş putea simţi întregul eu la un loc şi întreaga fluiditate a ideii într-o singură frază; aş putea aduna totul în trecut şi desena totul pe un nisip nedeformabil, sub o mare nesărată. Aş crede totul, aş îngădui nimicul, aş permite confuzul, aş prefera orbirea, aş putea crede atât.

            Aş şti că există puţin dacă nu m-ar copleşi limitele, aş ştii că plânsul meu e doar începutul curgerii mele pe hârtie, că privirea mea ar sugera mai mult decât mii de volume scrise cu patimă, aş şti că eu nu vă sunt în zadar cu totul meu suflet. Aş trăi mereu amorţită de efemer, dacă m-ar putea stârni să fiu….

            Cât îmi pare de rău că e aşa! Cât mi-e de ciudă că suntem doar oameni, numai oameni. Jumătăţi de măsură, sferturi de semne, frânturi de idei şi imagini, oglindiri prea fidele pentru ceea ce nu există în totalitate, ci doar stâlcit.

            Mi-e frică de înţelesul plin de fapte, de chipuri împlinite. Mi-e ciudă că sunt doar om, mi-e ciudă şi mă umplu de mine când pot spune, când mă pot lăsa să exist prin altceva decât simple fapte, altceva decât destine împrumutate şi melodii populare mulţimii. Mi-e ciudă că sunt doar om şi totuşi mi-e prea mult. Mi-e frică să-mi imaginez în ce m-aş transforma dacă aş percepe întreaga realitate…

            Am crezut că mi se vor fi uscat obrajii şi lacrimile mult după ce am schiţat ce e sub ele, însă omul din mine mi-a amuţit vocea la jumătatea frazei. Când am creat involuntar senzaţia, am crezut că sunt invincibilă, că ştiu implicit tot ce nu voi putea scrie. Aşa şi este! Degeaba m-a învăţat Eliade să epuizez ideea până la ultima particulă, căci m-a epuizat omul din mine cu mult înainte.

            Mă găsesc după câteva pagini prea lucidă, prea repede… A trecut… Am crezut clipa inepuizabilă, însă s-a stins ca o ţigară parfu-mată, a încetat să fie, ca orice existenţă genială. Banalul continuă să existe, să domine cu tentaculele lui şi puterea mea s-a stins în slăbiciunea omului din mine. Cât de puţin durează o singură clipă de voluptate, de adevăr… Şi după ce-a trecut, nici nu mai înţeleg ce s-a întâmplat de fapt, nici nu mai ştiu că a însemnat voluptate… Prea multă conştienţă… (19 septembrie 1999)