Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.

Am început, am continuat (mai bine zis am persistat), dar acum o termin cu căutatul, definitiv. Mă caut de ani de zile, mă găsesc în cele mai diverse şi contradictorii forme, culori şi consistenţe, mă descopăr una sau două, niciodată asemănătoare, mă recunosc sau îmi sunt de nerecunoscut, pun punctul pe “i” ca apoi să realizez că doar am pus o nouă virgulă în context, mă cert ca apoi să mă strâng tare în braţe. Disper şi excelez într-o neobosită căutare a sinelui. E destul de limitat avântul meu, având în vedere câte sunt dincolo de mine, câte şi ce fascinante, iar eu cu încăpăţânare vreau să ştiu mai mult despre mine. Ei bine, de asta sunt aşa deprimată de câteva zile, pentru că se simte impetuos nevoia unei schimbări majore. Nu mai e nimic de găsit aici, pe acest teritoriu, numai dacă aş putea crede că lucrurile se nasc pentru a fi descoperite, nu că ele au fost acolo de la început. 

Nu ştiu exact cine spunea, dar sunt cu totul de acord că toată viaţa încercăm să ne descoperim, iar simplul fapt că ne dorim asta, că am început s-o facem, înseamnă că ne-am găsit. Într-un fel e cât se poate de logic, dacă ar avea cât de cât ceva în comun cu logica. Eu nu sunt alta pentru că m-am căutat, nu am devenit o nouă plăsmuire a minţii mele pentru că am radiografiat fiecare senzaţie ce mi-a tăiat calea, nu sunt mai puternică, mai încrezătoare şi mai găsită pentru că am ţinut morţiş să imortalizez tot ce e în stare spiritul meu să dea naştere. NU, pentru că sunt aceeaşi! Sunt eu cea care a început să scrie acum zece ani, sunt cu siguranţă eu cea care acum scrie cu mare dificultate aici. Îmi sunt la fel de familiară acum ca şi atunci. 

Sunt a Piteştiului cât şi a Clujului. Sunt atât aici cât sunt şi acolo. Şi nu puteam fi altfel pentru că m-am căutat tur-retur, dus-întors, pe faţă şi pe dos de fiecare dată când trenul părăsea o gară ca să ajungă în alta, când anotimpurile îşi schimbau măştile fără pudoare în faţa mea. Mai degrabă am găsit lumea căutându-mi chipul şi cu siguranţă am trăit toţi aceşti ani fără să mai fiu atentă şi la acest aspect. Poate cel mai important. Totul ar fi la fel dacă aş continua, aceleaşi dileme inutile, aceeaşi frământare neîntreruptă care mi-ar distrage permanent atenţia de la viaţă. Şi nu are niciun rost. 

Sunt întreagă, pe deplin a mea, uneori mai multe (una care scria şi una care ar vrea s-o facă, una care aparţine trecutului şi care nu coincide cu cea a prezentului, una care nu o mai recunoaşte pe cealaltă sau care din când în când se identifică cu ea, entităţi pe care atât de des le-am disecat sub microscopul exigent al cunoaşterii de mine), mereu nehotărâtă, mereu mai puternică, veşnic dependentă de oameni, roşie ca focul când temperatura scade sub 0 grade, către treizeci de ani, însă permanent sub douăzeci.

Oricum a fost, productiv sau inutil, a fost cea mai fascinantă călătorie pe care am făcut-o, iar eu cel mai potrivit subiect. Merit pe deplin tot ce mi-am asumat până acum, mă accept şi pe viitor în aceeaşi formă nedefinită, neşlefuită, cu neîndoită credinţă că nimic nu s-a schimbat în timp ce totul în jurul meu e altfel. Acum sunt gata să trec la nivelul următor. Am parcurs destule etape să mă cred în stare de o schimbare majoră. De acum înainte va fi altceva sau nimic! (26 octombrie 2005)