Monday, July 2, 2012

Când copilul se trezeşte adult

Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate, mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria, că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu) viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu, facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea, viaţa interioară.

Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…

Dorinţe în mijloc de vară


Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini. 

Tot timpul, de când îmi privesc viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere, cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine, să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână, ca să nu-l explorez. 

"A scrie" este subiectul meu preferat (III)


Iau pixul în mână şi scriu. E cel mai măreţ lucru pe care l-am făcut vreodată pentru mine. De câte ori simt nevoia să o fac, totul prinde contur, brusc totul are sens, inclusiv eu. E un fapt mărunt. Pe cât de neînsemnat, pe atât de intens, de obositor. Dar e al meu, pentru că eu îi dau viaţă. De atâţia ani mă lupt să scriu, să nu scriu, să-mi pun speranţe în ceea ce am de zis, să n-o fac, să cred în mine sau să accept că niciodată nu va însemna mai mult decât efectul pe care-l are asupra mea, asupra fericirii mele?... E un fapt mărunt, zic eu. Atunci de ce mă învârt în jurul lui nerăbdătoare, încântată de câte ori nu mă pot abţine să scriu? Pentru că atât am descoperit în mine, atât am observat în miopia mea că străluceşte, că se cere dezvelit din viaţa mea atât de schimbătoare, de mică. Eu sunt atât de măruntă, de neînsemnată, iar toate întrebările referitoare la rostul meu îşi caută mereu răspuns aici, printre rânduri, în faptul împlinit că mereu mă întorc la aceste caiete cerând la nesfârşit o aprobare, o confirmare că e locul potrivit pentru răspunsuri, pentru adevăr.

Mă pierd în detalii, trăiesc evaziv, mă dizolv încet şi sigur în viaţa tuturor, nimic concret, mă prefac plină de vinovăţie că sunt prezentă, că sunt asemenea celor de lângă mine, ca să primesc cea mai mică satisfacţie că aş aparţine şi eu unei lumi, că sunt palpabilă măcar între ei. Şi culmea e că asta îmi reuşeşte cel mai bine. Sunt mai mult a lor decât a mea. De fapt, de atât de mult timp nu am mai fost a mea, că mi se face ruşine, că regret tot timpul pierdut cu atât de puţine remuşcări.

E trist, e dureros, pentru că nu sunt ceva mai mult decât altceva. Eul meu care scrie şi eul meu care trăieşte, nu se depăşesc niciodată. Uneori nu pot scrie, poate chiar un an întreg, dar conştiinţa scrisului, a nescrisului de fapt, mă ucide, mă condamnă la o viaţă atât de superficială şi lipsită de răspunsuri. Nu sunt în mod constant în niciun fel, nu pot fi catalogată şi aşezată pe un anume raft. Nu pot fi sigură de autenticitatea scrisului meu, pentru că mai mult exista în dorinţa mea de a-i da viaţă, decât în propria lui existenţă. Însă faptul că niciodată nevoia aceasta nu a încetat, mă linişteşte într-un fel, că îmi aparţine, că e o dorinţă îndreptăţită.

Saturday, June 30, 2012

Rezumatul unei emigrări în Canada


Amân să scriu atâta vreme, rătăcesc prin lume să găsesc ceva ce-a rămas viu în mine, străbat atâtea universuri ale trecutului şi nu-mi dau seama că tot ce caut e aici. Niciodată un răspuns atât de simplu nu mi-a fost dat să-l găsesc cu atâta greutate. Mi-am vândut timpul şi sufletul ca să cunosc lumea, ca să aparţin şi altui timp, altei realităţi, ca să aflu că totul izvorăşte şi se varsă aici, pentru mine.

Am pierdut deja prea mult, am renunţat încă la şi mai mult decât pot ţine socoteala acum, ca să regret ceva, ca să nu admit că n-ar avea niciun sens să o iau de la capăt. Am dăruit din mine prea mult unor vise care nu-mi aparţin, pe care nu le-am visat eu. Am ignorat tot ce-mi era mai de valoare, mai familiar, mai al meu, pentru că nu mă mai simţeam demnă, nu mai înfloream ca în fiecare primăvară. Pe cât de greu îmi e să recunosc ce îmi doresc, care îmi e satisfacţia, pe atât de uşor aflu din nou şi din nou că oricât m-aş ascunde, nu o să scap niciodată de mine. Oricât de superficială şi de monotonă mi-ar deveni viaţa, nu mă voi putea niciodată ascunde de nevoia asta continuă de a comunica, de a explora tot spiritul meu, de a traduce în cuvinte tot teatrul şi drama din suflet.

Time exchange


Sunt în competiţie cu timpul. Suntem doi adversari de temut unul altuia. Ne-am tolerat o vreme, dar acum lucrurile se precipită şi unul din noi trebuie să cedeze. Şi nu cred că pot fi eu învingătoarea, pentru că am un mare dezavantaj: pot fi privită din orice punct al universului, din orice moment al istoriei, timpul mă poate măsura din orice unghi. Eu nu pot privi timpul decât ca pe un hoţ de viaţă. Nu am cum să-l analizez pentru că nu îl am… timpul… El mă are, în totalitate!

Aceleaşi secunde le măsoară ceasul, aceiaşi ani mă apropie de sfârşit, dar eu nu sunt la fel. Încerc s-o iau pe scurtătură, încerc să sar etape, doar doar voi ajunge la timp acolo. Vreau să cunosc, vreau să mă fac cunoscută, să leg, să împlinesc, să trăiesc pentru mine, dar nu e timp. Ceasul nu mai măsoară secunde, ci ani, viaţa mea cântăreşte tot mai puţin, e aşa de uşoară pentru că nu am vreme s-o găsesc. Mi-e furată în fiecare zi, mi-e înstrăinată între armate de minute care luptă împotriva mea. Aş reuşi să mă văd mai clar, să mă localizez pe harta tinereţii mele dacă cineva m-ar asculta, dar nu este timp, nu există cuvinte destul de cuprinzătoare ca să fie nevoie doar de câteva, să mai scurtez povestea. Am rămas cu dimineţi şi seri în care mă pregătesc şi mă refac după zile pe care niciodată nu le voi ajunge din urmă, zile pe care niciodată nu le voi primi înapoi. Sunt sigură că au existat, că m-au depăşit, pentru că văd filele calendarului desprinzându-se, dar nu simt că au trecut prin mine, nu au lăsat nicio urmă, nu s-au identificat cu parfumul meu.

Concurez cu cel mai rece adversar. Nimic nu-l înduplecă, nimic nu-i deschide ochii. Merge înainte deschizând noi orizonturi, noi ere, lăsându-mă tot aici, cu patetica mea luptă. Vreau timp, vreau să ajung la timp în final. (19 noiembrie 2004)