Vârsta se măroară în anotimpuri

Au trecut ani mulţi peste mine, prea mulţi să-mi pot da seama când s-a întâmplat asta, fără sa am conştiinţa trecerii vremii. Când sunt întrebată câţi ani am, răspunsul meu din două cuvinte, două cifre, nu reprezintă nimic altceva decât un indicator pur matematic, 1 adunat de prea multe ori la 19 sau 17, nu sunt sigură. De fapt nu aş preciza un număr anume, mai degrabă un nivel, un prag pe care l-am atins şi n-aş vrea să-l depăşesc. Cert este că l-am călcat înainte de douăzeci de ani.

La serviciu privesc în buletinele clienţilor şi când întâlnesc oameni născuţi în acelaşi an cu mine, mă uit atent la ei, la figura lor, la expresia feţei, sunt mai atentă la ce vorbesc şi mai ales cum o fac ei şi-mi repet încă o dată în minte că nu am nimic în comun cu ei, nici măcar evidenta vârstă din certificatul de naştere. Nu zic că aş avea prea mulţi sau prea puţini, spun doar că nu mi se potrivesc cele două cifre ce-mi definesc an după an etatea. Mă uit la chipul reflectat în oglindă, îmi este ca şi în trecut de familiar sau cu totul neaşteptat de străin, însă niciodată schimbat. Asta mă face să cred că nu au trecut anii peste mine. Chipul nu mă poate minţi. Este al meu, îl cunosc de când mă ştiu, mă revelează mie însămi de fiecare dată când am ochi să-l observ îndeaproape. Mă privesc de nenumărate ori în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile de la maşini, însă numai câteodată mă izbeşte imaginea ca un răspuns atât de clar, de brutal, plină de reproşuri că nu îi dau mai multă atenţie, că nu sunt în stare să privesc dincolo de ea.

Au trecut multe ierni peste mine, iar acum mă îndrept cu nerăbdare spre una iminentă. Spun iminentă pentru că tot ce-mi amintesc despre anul acesta este că era vară, iar acum îmi dau seama că nu mai miroase a verde, ci a scorţişoară. M-am născut iarna pe un frig îngrozitor şi probabil toată filosofia asta despre iarnă este de fapt extrem de simplă. Este atracţia rădăcinii mele, a devenirii mele. Eu înfloresc doar când geamurile se aburesc pe dinăuntru, iar pe dinafară se împodobesc cu broderii de gheaţă. E temperatura firească a sângelui meu, gata gata să îngheţe sau să fiarbă în orice moment. E culoarea care-mi vine cel mai bine. E anotimpul copilăriei mele, al amintirilor mele cele mai dulci. E început de an, început de viaţă, început de nesfârşite începuturi. Toate înaintea mea. Iarna e salvarea mea din anotimpurile altor oameni, din alte vise decât cele care mă chinuiesc pe mine instinctiv. Este salvarea mea din tot ceea ce fac împotriva destinului. Trec anii şi mă trezesc că e din nou iarnă. Atât de firesc şi previzibil. A fost o primăvară, apoi a fost o iarnă. A fost zi, apoi noapte, un ciclu natural al zodiei mele. Vara mă avânt în cele mai superficiale aspiraţii, prind aripi vitrege, artificiale, mă găsesc atât de des jinduind după ceea ce nu-i pentru mine, ce n-are nicio legătură cu aspiraţiile mele. Iarna, aerul tare, apăsător, greu de respirat, îmi încetineşte pasul sprinten, îmi amorţeşte trupul ca să mă pot opri din vârtejul alimentat tot anul de dorinţe străine, să pot privi chipul din oglindă, să-l recunosc al meu, să-l revendic şi să-mi definesc încă o dată vârsta. Iarna totul e concentrat, nimic nu se dispersează, nu se risipeşte, se întoarce la centru, reconstituie drumul către casă. Dublul meu mi se transpune şi redevin întreagă.

Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Când copilul se trezeşte adult

Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate, mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria, că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu) viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu, facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea, viaţa interioară.

Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…

Voltaj mă aruncă spre 30 de ani

În seara asta, în timp ce dansam, săream, fluieram, cântam la un concert cu Voltaj, mi-am dat seama că aveam acelaşi sentiment ca acum şaptesprezece, optsprezece ani. Mă jucam cu o păpuşă, o îmbrăcam cu rochiţe, îi făceam de mâncare şi brusc am realizat că toate astea se vor sfârşi, că va veni o vreme când nu mă voi mai juca cu păpuşi şi eram extrem de tristă.

Tristă nu am fost şi în seara asta, pentru că acum ştiu ceva ce atunci nu ştiam: va veni o vreme când nu mă voi mai juca cu păpuşile pentru că nu voi mai vrea, nu voi mai avea nevoie de ele, voi face alte lucruri care mă vor face fericită. Ce-mi aminteşte de copilărie e că şi perioada asta se va sfârşi, că va fi un timp când nu voi mai merge la concerte, nu voi mai dansa şi cânta în ploaie şi nu sunt tristă că n-o voi mai face. Vor exista alte lucruri cu siguranţă şi voi trece de păpuşi şi fascinaţia lor şi asta nu mă va face geloasă pe Raluca din seara asta.

Ce-mi frânge inima e că în curând nu voi mai fi tânără, că deja se sfârşeşte copilăria mea. Chiar dacă nu am încă douăzeci şi cinci de ani, simt că lucrurile se vor schimba şi mi-e frică să îmbătrânesc, nu mă pot dezlipi de anii în care simţeam nevoia să mint, să spun că am mai mulţi ani decât în realitate, ca să atrag atenţia. Nu sunt pregătită să merg spre treizeci, nu e firesc pentru mine să merg spre treizeci… (24 mai 2003)

Oraşul din viaţa mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.

Familia Crăciunului meu

            Ne apropiem de perioada cea mai bogată din viaţa mea. Se repetă în fiecare an. Începe mereu la fel, se termină mereu fără să-mi dau seama. De data asta evaluez lucrurile mai atent pentru că sunt mai fragile condiţiile. Am vorbit dese ori de viitoarea mea plecare în Cluj. M-au încercat o varietate de sentimente ce-au întâmpinat această eventuală schimbare. Ideea în sine m-a şi incomodat, mi-a dat ocazia să-mi fac şi planuri, să-mi văd viitorul în formă de Cluj cu privirile spre Piteşti. Aş fi vrut ca aceste denumiri să le transform în cuvinte care să stârnească imaginaţia, însă de data aceasta contează numai pentru mine. Ţie, la cuvântul “Cluj” poate îţi vin în minte bănci colorate în roşu-galben şi albastru şi multe coşuri de gunoi, iar la “Piteşti” automobile Dacia şi Simfonia Lalelelor, însă pentru mine tabloul e încărcat de imagini de oameni şi nostalgie. Apropo de nostalgie. E cuvântul care mi se pare cel mai semnificativ, cel mai sugestiv. Văd chipul unui om care vizionează cuvinte şoptite, adieri de primăvară, miros puternic de cozonaci, atingeri transformate în bătăi de inimă, frunze ruginii desprinse de departe, feţe nedesluşite printre lacrimi, frig alb ce-ţi încărunţeşte buclele.

            Acum schimbarea s-a produs şi sentimentele sunt cu totul altele decât am sperat. Stau în Cluj, dar trăiesc în Piteşti… De fapt, chiar acum îmi privesc fereastra de la vechea mea cameră şi-mi vin în minte toate nopţile de pe pervaz, de sub stele, în faţa lunii, dinaintea unui caiet roz. Când trec prin faţa blocului C13+B2 şi văd fereastra de la bucătărie, parcă sunt iar copil, stau la masă şi-o “ajut” pe mama să facă sărăţele, îl văd şi pe tata cum mănâncă şi citeşte cu cartea rezemată de pâine; e şi bunicu acolo, îmi povesteşte de întâmplarea cu cei doi soldaţi pe care i-a salvat din râul Mureş sau cealaltă, de când era ucenic şi era singurul care putea face două perechi de bocanci pe zi; ca de obicei, sfârşeşte cu o vorbă înţeleaptă de genul: “primii optzeci de ani sunt grei, apoi totul e floare la ureche”. 

               Privesc apoi puţin spre stânga şi văd fereastra de la camera bunicului; e seară şi abia aştept să merg la culcare ca să-mi spună o poveste cu ţiganul; dacă e zi, sunt cu Lala sub masa mare de furnir şi ne prefacem că avem drept căsuţă un geamantan. Spre dreapta, după geamul de la bucătărie, e balconul. Oh, cât de drag mi-era balconul... Pe pervaz cred că şi acum mai sunt găurile pe care le-am făcut când eram dentist şi trebuia să pun plombe. Uneori Lala atârna un coşuleţ şi-l lăsa în jos de la balconul ei şi făceam schimb de mâncare pentru păpuşile noastre. Un pic mai la dreapta e fereastra camerei unde stătea tata. Acolo, erau multe medalii şi diplome ca într-un muzeu şi multe pachete de ţigări. Aproape în fiecare seară îl văd pe tata citind la lumina unei veioze chioare, întins pe pat cu capul spre geam. Atunci nu eram curioasă ce citea sau ce-i plăcea mai mult. Acum însă, aş vorbi cu el ani întregi dacă s-ar putea… A, mai văd şi o pungă cu turtă dulce lângă el, pungă pe care am cumpărat-o eu de la cofetăria din colţ.

            În sufragerie se întâmplă lucruri vesele şi se perindă oameni cu istorii bogate. De cele mai multe ori, cu ocazia celor 8 sau 9 ocazii de sărbătoare a familiei noastre numeroase. Dacă e ziua mea, înotătoare micuţe îl călăresc pe frate-meu, Auraş, ca să le plimbe în spinare. Dacă e ziua lui Auraş sau a Cosminei, tineri curioşi şi tinere elegante dansează, iar eu încerc să le fur mişcările, să-mi pot impresiona prietenele. Dacă e ziua lui tata sau a mamei, domni cu voci groase şi doamne respectabile discută viitorul fraţilor mei şi al copiilor lor, unde vor merge la facultate şi cu cine fac meditaţie. Dacă e ziua lui bunicu, trebuie să stau laolaltă cu invitaţii şi bunicu reia minunatele lui poveşti care de fiecare dată sunt mai detaliate, însă cu aceleaşi personaje despre care ştiu atât de multe de parcă le-aş fi cunoscut şi eu.

            De Crăciun e cel mai bine. Suntem doar noi şase, dar sărbătoarea în sine-mi dă senzaţia că multă lume forfoteşte în jurul meu. Mama, sărăcuţa de ea, încearcă fără succes să ne alunge din bucătărie ca să poată face cozonaci şi tot fără succes ne explică cum cozonacii fierbinţi fac rău la stomac, căci eu şi Auraş deja ne-am instalat la masă şi nici gând să plecam până nu ne înfigem mâinile în tăvile fierbinţi. Eu îl pândesc pe Moş Gerilă. Ştie el ce să-mi aducă, pentru că săptămâna trecută i-am lăsat o scrisoare în fereastră. Dar, de fiecare dată mă păcăleşte. Aşteaptă să plec din sufragerie, pune cadoul sub pom şi pleacă într-o clipită. Foarte rapid Moşul! 

                 De Revelion, eram de cele mai multe ori la Lala, în apartamentul de deasupra; copii mulţi, gălăgie, bezele în formă de oameni de zăpadă, multă beteală şi chiftele pe gustul meu. Alteori stăteam cu bunicu. Aranjam frumos masa rotundă, puneam pe ea toate bunătăţile lăsate de mama înainte să plece cu restul familiei la Piatra Arsă în Bucegi; ne uitam pe TVR, râdem bine, eu dansez puţin, la ora 12 ne pupăm, ne îmbrăţişăm, iar puţin mai târziu, bunicu mă duce pe braţe, la culcare, în camera care abia după mulţi ani devenea a mea. De Revelion e ocazia cea mai potrivită să mă încalţ cu pantofii Cosminei, să-i probez toate rochiile şi să fac pe manechinul. Sunt superbă!

               Toate astea şi încă multe alte amintiri îmi vin în minte în apartamentul din Cluj.

           De aceea, de sărbătorile acestea, fac mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Sunt în două locuri, la două vârste, cu multe persoane care m-au părăsit, în două ipostaze atât de diferite. Voi trăi dublu acest sfârşit de an…(1 decembrie 1999)