Vârsta se măroară în anotimpuri

Au trecut ani mulţi peste mine, prea mulţi să-mi pot da seama când s-a întâmplat asta, fără sa am conştiinţa trecerii vremii. Când sunt întrebată câţi ani am, răspunsul meu din două cuvinte, două cifre, nu reprezintă nimic altceva decât un indicator pur matematic, 1 adunat de prea multe ori la 19 sau 17, nu sunt sigură. De fapt nu aş preciza un număr anume, mai degrabă un nivel, un prag pe care l-am atins şi n-aş vrea să-l depăşesc. Cert este că l-am călcat înainte de douăzeci de ani.

La serviciu privesc în buletinele clienţilor şi când întâlnesc oameni născuţi în acelaşi an cu mine, mă uit atent la ei, la figura lor, la expresia feţei, sunt mai atentă la ce vorbesc şi mai ales cum o fac ei şi-mi repet încă o dată în minte că nu am nimic în comun cu ei, nici măcar evidenta vârstă din certificatul de naştere. Nu zic că aş avea prea mulţi sau prea puţini, spun doar că nu mi se potrivesc cele două cifre ce-mi definesc an după an etatea. Mă uit la chipul reflectat în oglindă, îmi este ca şi în trecut de familiar sau cu totul neaşteptat de străin, însă niciodată schimbat. Asta mă face să cred că nu au trecut anii peste mine. Chipul nu mă poate minţi. Este al meu, îl cunosc de când mă ştiu, mă revelează mie însămi de fiecare dată când am ochi să-l observ îndeaproape. Mă privesc de nenumărate ori în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile de la maşini, însă numai câteodată mă izbeşte imaginea ca un răspuns atât de clar, de brutal, plină de reproşuri că nu îi dau mai multă atenţie, că nu sunt în stare să privesc dincolo de ea.

Au trecut multe ierni peste mine, iar acum mă îndrept cu nerăbdare spre una iminentă. Spun iminentă pentru că tot ce-mi amintesc despre anul acesta este că era vară, iar acum îmi dau seama că nu mai miroase a verde, ci a scorţişoară. M-am născut iarna pe un frig îngrozitor şi probabil toată filosofia asta despre iarnă este de fapt extrem de simplă. Este atracţia rădăcinii mele, a devenirii mele. Eu înfloresc doar când geamurile se aburesc pe dinăuntru, iar pe dinafară se împodobesc cu broderii de gheaţă. E temperatura firească a sângelui meu, gata gata să îngheţe sau să fiarbă în orice moment. E culoarea care-mi vine cel mai bine. E anotimpul copilăriei mele, al amintirilor mele cele mai dulci. E început de an, început de viaţă, început de nesfârşite începuturi. Toate înaintea mea. Iarna e salvarea mea din anotimpurile altor oameni, din alte vise decât cele care mă chinuiesc pe mine instinctiv. Este salvarea mea din tot ceea ce fac împotriva destinului. Trec anii şi mă trezesc că e din nou iarnă. Atât de firesc şi previzibil. A fost o primăvară, apoi a fost o iarnă. A fost zi, apoi noapte, un ciclu natural al zodiei mele. Vara mă avânt în cele mai superficiale aspiraţii, prind aripi vitrege, artificiale, mă găsesc atât de des jinduind după ceea ce nu-i pentru mine, ce n-are nicio legătură cu aspiraţiile mele. Iarna, aerul tare, apăsător, greu de respirat, îmi încetineşte pasul sprinten, îmi amorţeşte trupul ca să mă pot opri din vârtejul alimentat tot anul de dorinţe străine, să pot privi chipul din oglindă, să-l recunosc al meu, să-l revendic şi să-mi definesc încă o dată vârsta. Iarna totul e concentrat, nimic nu se dispersează, nu se risipeşte, se întoarce la centru, reconstituie drumul către casă. Dublul meu mi se transpune şi redevin întreagă.

Rezumatul unei emigrări în Canada

Amân să scriu atâta vreme, rătăcesc prin lume să găsesc ceva ce-a rămas viu în mine, străbat atâtea universuri ale trecutului şi nu-mi dau seama că tot ce caut e aici. Niciodată un răspuns atât de simplu nu mi-a fost dat să-l găsesc cu atâta greutate. Mi-am vândut timpul şi sufletul ca să cunosc lumea, ca să aparţin şi altui timp, altei realităţi, ca să aflu că totul izvorăşte şi se varsă aici, pentru mine.

Am pierdut deja prea mult, am renunţat încă la şi mai mult decât pot ţine socoteala acum, ca să regret ceva, ca să nu admit că n-ar avea niciun sens să o iau de la capăt. Am dăruit din mine prea mult unor vise care nu-mi aparţin, pe care nu le-am visat eu. Am ignorat tot ce-mi era mai de valoare, mai familiar, mai al meu, pentru că nu mă mai simţeam demnă, nu mai înfloream ca în fiecare primăvară. Pe cât de greu îmi e să recunosc ce îmi doresc, care îmi e satisfacţia, pe atât de uşor aflu din nou şi din nou că oricât m-aş ascunde, nu o să scap niciodată de mine. Oricât de superficială şi de monotonă mi-ar deveni viaţa, nu mă voi putea niciodată ascunde de nevoia asta continuă de a comunica, de a explora tot spiritul meu, de a traduce în cuvinte tot teatrul şi drama din suflet.

Oraşul unui trecut

Întotdeauna m-a bucurat pregătirea unui drum spre Piteşti în ultimii doi ani. Ştiu că doi ani nu înseamnă mare lucru, dar atât a trecut de atunci, de când m-am rupt de tot de Piteşti şi am schimbat geografia vieţii mele. Trăiesc aici, înconjurată de alţi oameni, făcând alte lucruri, trăind altfel.

De câte ori ajung acolo, toate lucrurile care s-au schimbat, pe care le-am schimbat se accentuează, îşi modifică proporţiile. În acest timp am devenit alta şi regăsindu-mă pe străzile cunoscute, ceva se precipită în mine. Multe au rămas la fel acolo, multe şi-au îmbunătăţit înfăţişarea, dar nostalgia locului rămâne aceeaşi pentru mine oricât timp ar trece.

Mi se pare ceva tipic, ceva de poveste, reîntoarcerea mea acolo din când în când. Îmi aminteşte puţin de filmele americane. E o prostie …

Întoarcerea asta în trecut e singurul mod prin care pot simţi atât de puternic contrastul. Îmi mângâie orgoliul, probabil într-un fel egoist şi răutăcios, însă e ceva dulce, atât de familiar şi străin în acelaşi timp. Toate amintirile pe care le retrăiesc mergând pe Scoroboaia, Vasile Lupu sau Exerciţiu sunt ale mele, iar de câte ori plec, le donez cumva, le las, le împrumut timpului, până la o altă reîntoarcere. E tulburător să pătrund în spaţiul acela. Pulsul îmi bate altfel şi n-aş putea renunţa să-mi ofer aceasta plăcere din când în când. Piteştiul pe care l-am lăsat acum doi ani în judeţul Argeş, este proprietatea mea însă, numai douăzeci de ani din ei sunt ai mei, restul mi-e străin…(4 decembrie 2001)

Oraşul din viaţa mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.

Împlinire caligrafiată

Ca o liană mă leg de timp, ca o lipitoare mă apropii de oameni şi mi-e greu să renunţ. Mi-e frică să dau drumului ce-i al lui. Sunt aici, într-o lumină de mine divinizată, în faţa celui mai drag prieten, dar şi cel mai înşelător, caietul. Asta mi-e cea mai scumpă revedere. E tot ce uniformizează deformata mea existenţă… Voi ignora puţin de data aceasta nevoia mea de a scrie, că doar de atâtea ori a fost singura frustrare.

Sunt împlinită, ca un om care a găsit un lucru demult pierdut. Mi-am regăsit caligrafia în caiete pentru prea mult timp închise şi o suferinţă comodă, greu vizibilă cu ochiul liber. Sunt tot eu, n-am pierdut nimic, n-am lăsat amprente definitive în niciun gol. Am mers cu paşi mărunţi, pe nisip fin, într-un alt răsărit de soare, al altei zile. Sunt numai eu şi vocile copiilor de afară şi mi-e bine şi aş vrea să strig în toate prăpăstiile pe care le-am străbătut singură, să retez toate ecourile surde care-au umplut văile fără răspuns. Sunt eu, la alt capăt de drum, pe o altă pagină… (7 octombrie 2000)

Trenul dintre gările mele

Sunt pe drumul spre “casă”. De data asta cu trenul, alte ori cu maşina. Sunt două călătorii diferite. Şi nu mă refer la confort sau durată. E vorba de trăirile care le fac atât de unice. Drumul e dus-întors, dar totul constă în dus. La întoarcere lucrurile sunt altfel, parcă am ajuns în Cluj, înainte de a pleca din Piteşti. Mereu trece greu noaptea asta… Stau pe scaunul de lângă geam şi anevoie adorm.

Aş vrea să nu mă gândesc la cuvinte de data asta. Să pot trece peste complexul neputinţei – temporare – de a fi eu, cea care scrie… Mi-e greu să explic exact ce simt, ce-mi încearcă sufletul. Dar am vrut neapărat să însemn această “stare călătoare”. M-am gândit că dacă o să scriu o să dau o mai mare importanţă acestei seri. Mâine n-o să mai simt la fel. Voi fi în mijlocul evenimentelor, oamenilor cărora le-am uitat chipurile, nu şi sufletele, mereu atentă la cei din jurul meu. O să-mi dau seama de toate abia după ce mă voi întoarce şi tot ce-am trăit va fi ca o lacrimă uscată pe obraz. Tocmai de aceea am vrut să dau culoare acestor ore care par interminabile.

E aceeaşi istorie care se repetă acum doar de câteva ori pe an, dar cu o intensitate tot mai mare, cu miros tot mai înţepător de naftalină. Aşa şi simt, parcă din când în când aş îmbrăca o haină veche care-mi vine tot mai bine, dar nu mai e a mea. Sunt dependentă de mirosul acela de vechi, trecut. (21 septembrie 2000)