Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.

Oraşul unui trecut

Întotdeauna m-a bucurat pregătirea unui drum spre Piteşti în ultimii doi ani. Ştiu că doi ani nu înseamnă mare lucru, dar atât a trecut de atunci, de când m-am rupt de tot de Piteşti şi am schimbat geografia vieţii mele. Trăiesc aici, înconjurată de alţi oameni, făcând alte lucruri, trăind altfel.

De câte ori ajung acolo, toate lucrurile care s-au schimbat, pe care le-am schimbat se accentuează, îşi modifică proporţiile. În acest timp am devenit alta şi regăsindu-mă pe străzile cunoscute, ceva se precipită în mine. Multe au rămas la fel acolo, multe şi-au îmbunătăţit înfăţişarea, dar nostalgia locului rămâne aceeaşi pentru mine oricât timp ar trece.

Mi se pare ceva tipic, ceva de poveste, reîntoarcerea mea acolo din când în când. Îmi aminteşte puţin de filmele americane. E o prostie …

Întoarcerea asta în trecut e singurul mod prin care pot simţi atât de puternic contrastul. Îmi mângâie orgoliul, probabil într-un fel egoist şi răutăcios, însă e ceva dulce, atât de familiar şi străin în acelaşi timp. Toate amintirile pe care le retrăiesc mergând pe Scoroboaia, Vasile Lupu sau Exerciţiu sunt ale mele, iar de câte ori plec, le donez cumva, le las, le împrumut timpului, până la o altă reîntoarcere. E tulburător să pătrund în spaţiul acela. Pulsul îmi bate altfel şi n-aş putea renunţa să-mi ofer aceasta plăcere din când în când. Piteştiul pe care l-am lăsat acum doi ani în judeţul Argeş, este proprietatea mea însă, numai douăzeci de ani din ei sunt ai mei, restul mi-e străin…(4 decembrie 2001)

Oraşul din viaţa mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.

Dragă Piteşti, stimate Cluj.

M-am gândit să-ţi scriu pentru că a venit toamna în Cluj şi ştiu cât de mult îţi place ţie toamna. Adevărul e că mă cam săturasem de vară, iar vremea asta înnorată îmi aduce alte dorinţe în suflet… În primul rând m-a făcut să mă gândesc la Piteşti, la străduţele mele, la tine şi poveştile noastre. Mi-e dor de cafeaua lungă şi câteva ore în bibliotecă, dar cel mai dor mi-e de starea aceea în expectativă pe care-o aveam vara cu pricina, când nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, unde o să ajungem sau dacă ne va fi bine. Nu înţeleg de ce mă întorc atât de des în timp, şi de ce a rămas vara aceea, una în care am fost cu adevărat fericită?

Am senzaţia că a existat vara aceea şi a urmat toamna aceasta. Oare e posibil să fie reală ordinea aceasta a anotimpurilor? Poate aşa mi-aş dori eu să fie şi toţi anii dintre ele să fi fost nişte ţânţari care-ţi strică somnul într-o noapte de vară. Dar sigur nu poate fi aşa pentru că am trăit multe între aceste două anotimpuri.

Îmi doresc să ningă, să fie măcar ca iarna trecută când eram la poalele unui nou început. Imediat e un an de când trebuie să fiu om mare, de când te-am văzut doar de trei ori… şi crede-mă, mi-e parcă tot mai greu să mă obişnuiesc cu oraşul, cu mine. S-a sfârşit prima vară petrecută aici şi Clujul mi s-a părut mai străin ca niciodată şi viaţa mea parcă a altcuiva.(19 octombrie 2000)

Trenul dintre gările mele

Sunt pe drumul spre “casă”. De data asta cu trenul, alte ori cu maşina. Sunt două călătorii diferite. Şi nu mă refer la confort sau durată. E vorba de trăirile care le fac atât de unice. Drumul e dus-întors, dar totul constă în dus. La întoarcere lucrurile sunt altfel, parcă am ajuns în Cluj, înainte de a pleca din Piteşti. Mereu trece greu noaptea asta… Stau pe scaunul de lângă geam şi anevoie adorm.

Aş vrea să nu mă gândesc la cuvinte de data asta. Să pot trece peste complexul neputinţei – temporare – de a fi eu, cea care scrie… Mi-e greu să explic exact ce simt, ce-mi încearcă sufletul. Dar am vrut neapărat să însemn această “stare călătoare”. M-am gândit că dacă o să scriu o să dau o mai mare importanţă acestei seri. Mâine n-o să mai simt la fel. Voi fi în mijlocul evenimentelor, oamenilor cărora le-am uitat chipurile, nu şi sufletele, mereu atentă la cei din jurul meu. O să-mi dau seama de toate abia după ce mă voi întoarce şi tot ce-am trăit va fi ca o lacrimă uscată pe obraz. Tocmai de aceea am vrut să dau culoare acestor ore care par interminabile.

E aceeaşi istorie care se repetă acum doar de câteva ori pe an, dar cu o intensitate tot mai mare, cu miros tot mai înţepător de naftalină. Aşa şi simt, parcă din când în când aş îmbrăca o haină veche care-mi vine tot mai bine, dar nu mai e a mea. Sunt dependentă de mirosul acela de vechi, trecut. (21 septembrie 2000)

Familia Crăciunului meu

            Ne apropiem de perioada cea mai bogată din viaţa mea. Se repetă în fiecare an. Începe mereu la fel, se termină mereu fără să-mi dau seama. De data asta evaluez lucrurile mai atent pentru că sunt mai fragile condiţiile. Am vorbit dese ori de viitoarea mea plecare în Cluj. M-au încercat o varietate de sentimente ce-au întâmpinat această eventuală schimbare. Ideea în sine m-a şi incomodat, mi-a dat ocazia să-mi fac şi planuri, să-mi văd viitorul în formă de Cluj cu privirile spre Piteşti. Aş fi vrut ca aceste denumiri să le transform în cuvinte care să stârnească imaginaţia, însă de data aceasta contează numai pentru mine. Ţie, la cuvântul “Cluj” poate îţi vin în minte bănci colorate în roşu-galben şi albastru şi multe coşuri de gunoi, iar la “Piteşti” automobile Dacia şi Simfonia Lalelelor, însă pentru mine tabloul e încărcat de imagini de oameni şi nostalgie. Apropo de nostalgie. E cuvântul care mi se pare cel mai semnificativ, cel mai sugestiv. Văd chipul unui om care vizionează cuvinte şoptite, adieri de primăvară, miros puternic de cozonaci, atingeri transformate în bătăi de inimă, frunze ruginii desprinse de departe, feţe nedesluşite printre lacrimi, frig alb ce-ţi încărunţeşte buclele.

            Acum schimbarea s-a produs şi sentimentele sunt cu totul altele decât am sperat. Stau în Cluj, dar trăiesc în Piteşti… De fapt, chiar acum îmi privesc fereastra de la vechea mea cameră şi-mi vin în minte toate nopţile de pe pervaz, de sub stele, în faţa lunii, dinaintea unui caiet roz. Când trec prin faţa blocului C13+B2 şi văd fereastra de la bucătărie, parcă sunt iar copil, stau la masă şi-o “ajut” pe mama să facă sărăţele, îl văd şi pe tata cum mănâncă şi citeşte cu cartea rezemată de pâine; e şi bunicu acolo, îmi povesteşte de întâmplarea cu cei doi soldaţi pe care i-a salvat din râul Mureş sau cealaltă, de când era ucenic şi era singurul care putea face două perechi de bocanci pe zi; ca de obicei, sfârşeşte cu o vorbă înţeleaptă de genul: “primii optzeci de ani sunt grei, apoi totul e floare la ureche”. 

               Privesc apoi puţin spre stânga şi văd fereastra de la camera bunicului; e seară şi abia aştept să merg la culcare ca să-mi spună o poveste cu ţiganul; dacă e zi, sunt cu Lala sub masa mare de furnir şi ne prefacem că avem drept căsuţă un geamantan. Spre dreapta, după geamul de la bucătărie, e balconul. Oh, cât de drag mi-era balconul... Pe pervaz cred că şi acum mai sunt găurile pe care le-am făcut când eram dentist şi trebuia să pun plombe. Uneori Lala atârna un coşuleţ şi-l lăsa în jos de la balconul ei şi făceam schimb de mâncare pentru păpuşile noastre. Un pic mai la dreapta e fereastra camerei unde stătea tata. Acolo, erau multe medalii şi diplome ca într-un muzeu şi multe pachete de ţigări. Aproape în fiecare seară îl văd pe tata citind la lumina unei veioze chioare, întins pe pat cu capul spre geam. Atunci nu eram curioasă ce citea sau ce-i plăcea mai mult. Acum însă, aş vorbi cu el ani întregi dacă s-ar putea… A, mai văd şi o pungă cu turtă dulce lângă el, pungă pe care am cumpărat-o eu de la cofetăria din colţ.

            În sufragerie se întâmplă lucruri vesele şi se perindă oameni cu istorii bogate. De cele mai multe ori, cu ocazia celor 8 sau 9 ocazii de sărbătoare a familiei noastre numeroase. Dacă e ziua mea, înotătoare micuţe îl călăresc pe frate-meu, Auraş, ca să le plimbe în spinare. Dacă e ziua lui Auraş sau a Cosminei, tineri curioşi şi tinere elegante dansează, iar eu încerc să le fur mişcările, să-mi pot impresiona prietenele. Dacă e ziua lui tata sau a mamei, domni cu voci groase şi doamne respectabile discută viitorul fraţilor mei şi al copiilor lor, unde vor merge la facultate şi cu cine fac meditaţie. Dacă e ziua lui bunicu, trebuie să stau laolaltă cu invitaţii şi bunicu reia minunatele lui poveşti care de fiecare dată sunt mai detaliate, însă cu aceleaşi personaje despre care ştiu atât de multe de parcă le-aş fi cunoscut şi eu.

            De Crăciun e cel mai bine. Suntem doar noi şase, dar sărbătoarea în sine-mi dă senzaţia că multă lume forfoteşte în jurul meu. Mama, sărăcuţa de ea, încearcă fără succes să ne alunge din bucătărie ca să poată face cozonaci şi tot fără succes ne explică cum cozonacii fierbinţi fac rău la stomac, căci eu şi Auraş deja ne-am instalat la masă şi nici gând să plecam până nu ne înfigem mâinile în tăvile fierbinţi. Eu îl pândesc pe Moş Gerilă. Ştie el ce să-mi aducă, pentru că săptămâna trecută i-am lăsat o scrisoare în fereastră. Dar, de fiecare dată mă păcăleşte. Aşteaptă să plec din sufragerie, pune cadoul sub pom şi pleacă într-o clipită. Foarte rapid Moşul! 

                 De Revelion, eram de cele mai multe ori la Lala, în apartamentul de deasupra; copii mulţi, gălăgie, bezele în formă de oameni de zăpadă, multă beteală şi chiftele pe gustul meu. Alteori stăteam cu bunicu. Aranjam frumos masa rotundă, puneam pe ea toate bunătăţile lăsate de mama înainte să plece cu restul familiei la Piatra Arsă în Bucegi; ne uitam pe TVR, râdem bine, eu dansez puţin, la ora 12 ne pupăm, ne îmbrăţişăm, iar puţin mai târziu, bunicu mă duce pe braţe, la culcare, în camera care abia după mulţi ani devenea a mea. De Revelion e ocazia cea mai potrivită să mă încalţ cu pantofii Cosminei, să-i probez toate rochiile şi să fac pe manechinul. Sunt superbă!

               Toate astea şi încă multe alte amintiri îmi vin în minte în apartamentul din Cluj.

           De aceea, de sărbătorile acestea, fac mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Sunt în două locuri, la două vârste, cu multe persoane care m-au părăsit, în două ipostaze atât de diferite. Voi trăi dublu acest sfârşit de an…(1 decembrie 1999)