Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Oraşul stelelor mele

Sunt din nou în oraşul cu stele. Aveam nevoie de provocarea de a fi din nou aici, fie numai pentru o zi şi-o noapte. Se pare că fiecare oraş pe care-l părăsesc sau pe care-l închid în cutia mea secretă, devine invizibil pe harta geografică. Zilele pe care le petrec aici parcă sunt o pauză în timp. Acum oraşul meu a devenit doar o senzaţie, o idee la care revin când Clujul nu mi se pare destul de real, de palpabil, de convingător. Probabil că lucrurile, ca să devină sugestive pentru mine, trebuie să treacă testul normalităţii. Nu trebuie să se schimbe, să-şi mute locul, să mă şocheze. Nu trebuie să înflorească sau să-mi dăruiască ceva. Trebuie să rămână intacte, nemişcate, să prindă un uşor miros de vechi. Numai această imagine, ca impregnată pe retină, să rămână, să persiste în memoria mea. Doar mergând pe străduţa mea, îmi amintesc deja mirosul teilor şi verdele.

De aceea mă şi întorc mereu aici, pentru că nu pot lăsa oraşul să se sfârşească pentru mine. Nu vreau să văd schimbările, vreau să culeg din fiecare colţişor zâmbetele şi privirile mele din anii trecuţi. Nu pot lăsa timpul să modifice nici imaginea de pe pervaz sau să aerisească de fum camera. Nu sunt omul care scrie pe capitole, care să urmărească toate etapele, intriga, desfăşurarea acţiunii şi deznodământul. Sunt omul care mereu se va întoarce fie şi pentru o părticică de cer cu câteva stele îngheţate de timp, dar care mi-au rămas fidele. (5 iulie 2000)