Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.

Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Când copilul se trezeşte adult

Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate, mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria, că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu) viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu, facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea, viaţa interioară.

Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…

Rezumatul unei emigrări în Canada

Amân să scriu atâta vreme, rătăcesc prin lume să găsesc ceva ce-a rămas viu în mine, străbat atâtea universuri ale trecutului şi nu-mi dau seama că tot ce caut e aici. Niciodată un răspuns atât de simplu nu mi-a fost dat să-l găsesc cu atâta greutate. Mi-am vândut timpul şi sufletul ca să cunosc lumea, ca să aparţin şi altui timp, altei realităţi, ca să aflu că totul izvorăşte şi se varsă aici, pentru mine.

Am pierdut deja prea mult, am renunţat încă la şi mai mult decât pot ţine socoteala acum, ca să regret ceva, ca să nu admit că n-ar avea niciun sens să o iau de la capăt. Am dăruit din mine prea mult unor vise care nu-mi aparţin, pe care nu le-am visat eu. Am ignorat tot ce-mi era mai de valoare, mai familiar, mai al meu, pentru că nu mă mai simţeam demnă, nu mai înfloream ca în fiecare primăvară. Pe cât de greu îmi e să recunosc ce îmi doresc, care îmi e satisfacţia, pe atât de uşor aflu din nou şi din nou că oricât m-aş ascunde, nu o să scap niciodată de mine. Oricât de superficială şi de monotonă mi-ar deveni viaţa, nu mă voi putea niciodată ascunde de nevoia asta continuă de a comunica, de a explora tot spiritul meu, de a traduce în cuvinte tot teatrul şi drama din suflet.

Împlinire caligrafiată

Ca o liană mă leg de timp, ca o lipitoare mă apropii de oameni şi mi-e greu să renunţ. Mi-e frică să dau drumului ce-i al lui. Sunt aici, într-o lumină de mine divinizată, în faţa celui mai drag prieten, dar şi cel mai înşelător, caietul. Asta mi-e cea mai scumpă revedere. E tot ce uniformizează deformata mea existenţă… Voi ignora puţin de data aceasta nevoia mea de a scrie, că doar de atâtea ori a fost singura frustrare.

Sunt împlinită, ca un om care a găsit un lucru demult pierdut. Mi-am regăsit caligrafia în caiete pentru prea mult timp închise şi o suferinţă comodă, greu vizibilă cu ochiul liber. Sunt tot eu, n-am pierdut nimic, n-am lăsat amprente definitive în niciun gol. Am mers cu paşi mărunţi, pe nisip fin, într-un alt răsărit de soare, al altei zile. Sunt numai eu şi vocile copiilor de afară şi mi-e bine şi aş vrea să strig în toate prăpăstiile pe care le-am străbătut singură, să retez toate ecourile surde care-au umplut văile fără răspuns. Sunt eu, la alt capăt de drum, pe o altă pagină… (7 octombrie 2000)