Recenzie - "Zorba, grecul"

Citesc o carte ca “Zorba grecul” şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea. Mai mai că mă văd pe o plajă fină, întinsă în noapte sub stele ireal de aproape, sub luna care şi acolo mi-ar fi prietenă. Stau şi privesc valurile mării cum dansează după un ritm numai de ele cunoscute. Simt nisipul umed pe corp şi nu vreau să cunosc alte veşminte. Alături sunt toţi cei pe care-i iubesc, toţi cei care au rupt cu sălbăticie din inima mea plecând sau părăsindu-mă. Aş sta luni întregi povestind, bând, mâncând cu ei, privindu-i ca şi când nu i-aş mai vedea niciodată, cântând şi dansând ca şi când marea ar fi cea mai de seama orchestră.

Recenzie - Paulo Coelho – “La râul Piedra am şezut şi am plâns” - Dragoste cu forţa religioasă nu se poate

Citind cartea am avut în continuu o stare de boală, de negură. Cred în iubirile din copilărie, dar nu cred că ele sunt cele care dăinuie în final. Rezistă timpului doar pentru că au fost primele, pentru că aparţin trecutului; sunt preţioase doar pentru că din ele a izvorât pentru prima oară iubirea de genul acesta din noi, în ele au rămas primele dorinţe, primele întrebări şi mai ales pentru că de atunci am început să ne dezvoltam nevoia de a trăi în doi. Dar nu cred că putem rămâne la iubirile din copilărie. Totul e brut, neşlefuit, nici pe noi înşine nu ne cunoaştem, cu atât mai puţin ştim ce ar însemna o viaţă lângă cineva.

Cred că existenţa nu se rezumă la o singură poveste de dragoste. În privinţa asta e foarte darnică. Ne găsim oglinzi ale sufletului pe toate drumurile ce le străbatem şi trăim cu senzaţia că au fost ultimele, unice atunci când se închid.

Recenzie - “Veronica se hotărăşte să moară”

O carte plină de viaţă şi de moarte… “Veronica se hotărăşte să moară”, dar doctorul care-o examinează o minte că mai avea de trăit maxim o săptămână, că inima nu-i mai rezistă. A vrut doar s-o facă să trăiască, să iubească viaţa, să-i dea conştiinţa vieţii, dându-i mai întâi conştiinţa morţii. A făcut-o să creadă că va muri ca să trăiască din plin ce i-a mai rămas – o viaţă întreagă.

Ideea care m-a atins pe mine este cea cu “vitriolul” şi anume doza aceea de amorţeală, de rutină, indiferenţă, monotonie, lipsa de implicare şi energie pentru propria viaţă care se topeşte în toate aceste detalii care ne omoară treptat voinţele: munca, serviciul, dorinţele altora pentru noi şi orbirea care ne transformă în roboţi, “în peşti care nu văd mai departe de acvariul lor”. Asta a fost cel mai dureros pentru mine. Înţeleg perfect. Ştiu că nu fac ce mi-aş dori, dar nici nu ştiu ce-ar fi acel lucru, însă sunt conştientă că ce am acum mi-a schimbat viaţa şi sunt în continuare recunoscătoare. Doar că mă îmbătrâneşte, oboseşte, înnebuneşte. 

Ce mă linişteşte totuşi e că sunt încă omul care observă luna plină, ochii albaştri ai iubitului meu, zâmbetul unei zile de toamnă. Încă îmi pun probleme. Dar ruginesc, sunt conştientă că sunt diferită de ceilalţi, că am şi alte preocupări decât nemulţumirile clienţilor. Privesc în trecut şi-mi îndulcesc prezentul, visez că voi iubi şi la bătrâneţe ca şi acum. Sunt omul care (încă) scrie (rar, foarte rar) fie şi câteva pagini la două luni. Sunt omul pe care-l iubesc şi care mă fascinează. (10 septembrie 2002)