Amân să scriu atâta vreme, rătăcesc prin lume să găsesc ceva ce-a rămas
viu în mine, străbat atâtea universuri ale trecutului şi nu-mi dau seama că tot
ce caut e aici. Niciodată un răspuns atât de simplu nu mi-a fost dat să-l
găsesc cu atâta greutate. Mi-am vândut timpul şi sufletul ca să cunosc lumea,
ca să aparţin şi altui timp, altei realităţi, ca să aflu că totul izvorăşte şi se
varsă aici, pentru mine.
Am pierdut deja prea mult, am renunţat încă la şi mai mult decât pot ţine
socoteala acum, ca să regret ceva, ca să nu admit că n-ar avea niciun sens să o iau de la capăt. Am dăruit din mine prea mult unor
vise care nu-mi aparţin, pe care nu le-am visat eu. Am ignorat tot ce-mi era
mai de valoare, mai familiar, mai al meu, pentru că nu mă mai simţeam demnă, nu
mai înfloream ca în fiecare primăvară. Pe cât de greu îmi e să recunosc ce îmi doresc,
care îmi e satisfacţia, pe atât de uşor aflu din nou şi din nou că oricât m-aş ascunde,
nu o să scap niciodată de mine. Oricât de superficială şi de monotonă mi-ar
deveni viaţa, nu mă voi putea niciodată ascunde de nevoia asta continuă de a
comunica, de a explora tot spiritul meu, de a traduce în cuvinte tot teatrul şi
drama din suflet.
