Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.

Oraşul din viaţa mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.

Dragă Piteşti, stimate Cluj.

M-am gândit să-ţi scriu pentru că a venit toamna în Cluj şi ştiu cât de mult îţi place ţie toamna. Adevărul e că mă cam săturasem de vară, iar vremea asta înnorată îmi aduce alte dorinţe în suflet… În primul rând m-a făcut să mă gândesc la Piteşti, la străduţele mele, la tine şi poveştile noastre. Mi-e dor de cafeaua lungă şi câteva ore în bibliotecă, dar cel mai dor mi-e de starea aceea în expectativă pe care-o aveam vara cu pricina, când nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, unde o să ajungem sau dacă ne va fi bine. Nu înţeleg de ce mă întorc atât de des în timp, şi de ce a rămas vara aceea, una în care am fost cu adevărat fericită?

Am senzaţia că a existat vara aceea şi a urmat toamna aceasta. Oare e posibil să fie reală ordinea aceasta a anotimpurilor? Poate aşa mi-aş dori eu să fie şi toţi anii dintre ele să fi fost nişte ţânţari care-ţi strică somnul într-o noapte de vară. Dar sigur nu poate fi aşa pentru că am trăit multe între aceste două anotimpuri.

Îmi doresc să ningă, să fie măcar ca iarna trecută când eram la poalele unui nou început. Imediat e un an de când trebuie să fiu om mare, de când te-am văzut doar de trei ori… şi crede-mă, mi-e parcă tot mai greu să mă obişnuiesc cu oraşul, cu mine. S-a sfârşit prima vară petrecută aici şi Clujul mi s-a părut mai străin ca niciodată şi viaţa mea parcă a altcuiva.(19 octombrie 2000)

Trenul dintre gările mele

Sunt pe drumul spre “casă”. De data asta cu trenul, alte ori cu maşina. Sunt două călătorii diferite. Şi nu mă refer la confort sau durată. E vorba de trăirile care le fac atât de unice. Drumul e dus-întors, dar totul constă în dus. La întoarcere lucrurile sunt altfel, parcă am ajuns în Cluj, înainte de a pleca din Piteşti. Mereu trece greu noaptea asta… Stau pe scaunul de lângă geam şi anevoie adorm.

Aş vrea să nu mă gândesc la cuvinte de data asta. Să pot trece peste complexul neputinţei – temporare – de a fi eu, cea care scrie… Mi-e greu să explic exact ce simt, ce-mi încearcă sufletul. Dar am vrut neapărat să însemn această “stare călătoare”. M-am gândit că dacă o să scriu o să dau o mai mare importanţă acestei seri. Mâine n-o să mai simt la fel. Voi fi în mijlocul evenimentelor, oamenilor cărora le-am uitat chipurile, nu şi sufletele, mereu atentă la cei din jurul meu. O să-mi dau seama de toate abia după ce mă voi întoarce şi tot ce-am trăit va fi ca o lacrimă uscată pe obraz. Tocmai de aceea am vrut să dau culoare acestor ore care par interminabile.

E aceeaşi istorie care se repetă acum doar de câteva ori pe an, dar cu o intensitate tot mai mare, cu miros tot mai înţepător de naftalină. Aşa şi simt, parcă din când în când aş îmbrăca o haină veche care-mi vine tot mai bine, dar nu mai e a mea. Sunt dependentă de mirosul acela de vechi, trecut. (21 septembrie 2000)

"A scrie" este subiectul meu preferat (II)

Oricât de străine mi-ar fi cuvintele, nu pot să nu le ador, să nu le râvnesc. Oricât de tăcută mi-ar deveni viaţa, nu vreau ca vreodată să uit să scriu. Ştiu că poate sună tragic, exagerat chiar pentru unii, dar sunt la punctul la care nu concep o viaţă fără scris. Se poate să nu fie pentru mine aceasta artă, însă de data aceasta am nevoie de ea, nu ea mă cheamă. Şi nici măcar nu e ăsta punctul de plecare. E clar pentru mine că scrisul meu pleacă din toate controversele ce le zăresc pe suprafaţa cerului meu. Până acum aş putea spune că era clar. Învăţ însă că dacă pot scrie, dacă sunt în stare să vreau, atunci viaţa e cu adevărat a mea.

*

Îmi lipseşti enorm. Cu timpul te depărtezi tot mai mult de mine şi poate-n curând îmi vei zice că nu ştii cine sunt, că nu m-ai cunoscut niciodată… Dar n-am să te las să te înstrăinezi de mine, n-am să-ţi dau libertate după ce te-am definit al meu, după ce-am simţit că eşti unicul lucru care vine din mine, parte din mine.

Petrecerile  mereu au fost muzele mele. Ele sunt unele din motivele pentru care de multe ori ţi-am dat viaţă. Şi niciodată forţat. După fiecare petrecere parcă mă implori să-ţi dau drumul, să-ţi las cale liberă să-mi arăţi în ce forme minunate poţi exista. Este muza cea mai necenzurată pe care-am avut-o – petrecerea. Atunci sunt singurele momente când mă găsesc în forma cea mai pură, conturul perfect şi nealterat al fiinţei mele. Numai aşa mă pot privi în oglindă, departe, prin ea, un chip complet străin şi totuşi atât de drag. E înspăimântător să te priveşti în oglindă şi să n-ai nici cea mai vagă idee că reflexia eşti tu. O faţă nouă. Parcă nu ai mai văzut-o niciodată şi o studiezi curios, atent la fiecare încruntare, tresărire, grimasă. Vorbesc despre mine, poate tu n-ai simţit niciodată că nu te poţi identifica cu persoana din oglindă. Dar nu mă sperie, sunt fericită chiar că mă pot descoperi în atâtea oglinzi, în atâtea chipuri frumoase, privite.

Petrecerile sunt muzele mele! (2000)

*

E din nou vară. Sunt singură în camera mea, savurând noaptea şi muzica. Surprinzător, mă găsesc din nou frumoasă. Nu ştiu ce face luna, nu o pot vedea de aici, dar sunt convinsă că e plină pe cerul Clujului. Mă simt minunat, deşi nu e acelaşi fel de vară de care-mi aminteşte. Dar e a mea şi noaptea îi dă un farmec familiar.

Momentul ăsta îmi arată că am rămas neschimbată, căutând aceeaşi fericire în noapte, luminată de lună, sub cerul serii, mângâiată de muzica din trecut. E o împlinire care nu depinde de nimeni, doar de mine însămi. Scriu aşa cum îmi vine, cum îmi zâmbeşte inima. Parca aş fi beată, dar nu sunt. Sunt doar extrem de fericită că scriu, chiar dacă nu spun nimic, doar îmi urmez stiloul pe hârtie. Îmi iubesc scrisul. Iubesc noaptea asta! (2002)