Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.

Scrisul face o reverenţă după căderea cortinei

Tot ce am scris în aceste caiete îmi este familiar. Orice pasaj recitesc îmi este atât de firesc, de parcă l-aş fi scris ieri sau poate săptămâna viitoare. Nu am citit niciodată de la cap la coadă ce am scris şi mi-e frică să o fac. Luat pe bucăţi, întregul îmi pare să aibă sens, îmi pare că este inteligibil, că sunt eu în fiecare pagină. Însă mă tem că luat dintr-o bucată, lăsat să curgă din matcă până aici unde creionul meu încă varsă picături de apă vie, şi-ar pierde toată coerenţa, nu ar mai avea defel fluiditatea apei, ci mai degrabă l-aş putea compara cu un relief prea diferit, prea abrupt să poată fi parcurs cu uşurinţă şi interes. Îmi dau seama că mare parte din destăinuirile mele sunt lacunare (intenţionat, însă asta nu mă salvează cu nimic) şi transpuse în natură ar putea fi comparate cu nişte abisuri ce mi-ar întârzia cititorul, mi l-ar rătăci pe drum, pentru că nicăieri mai departe, pe parcurs, nu va găsi legenda pentru harta de faţă.

Privind prin prisma evenimentelor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, viaţa mea e incredibil de plină, de aglomerată. Am trăit atâtea, am cunoscut multe pe care nu mi le imaginasem vreodată tăindu-mi calea, însă analizând-o după ce am lăsat în urmă aici, după ceea ce am imortalizat, mi se pare atât de puţin şi neînsemnat, o viaţă de-a dreptul şchioapă, sincopă. Şi dacă ar fi să o judec după propria mea regulă, cum că am tradus în cuvinte scrise tot ce a meritat să fie trăit, tot ce mi-a trezit interesul şi m-a fascinat cu ceva, mi-ar rămâne atât de puţin de spus despre mine, cam atât cât cuprind preţioasele mele caiete.

Cititorul meu trebuie să ştie un singur lucru ca să poată înţelege ce i se desfăşoară în faţa ochilor şi anume că personajul principal al acestei cărţi este chiar SCRISUL. Atunci totul va fi mult mai lejer. Din cauza lui mă uit cu jind la paginile astea, din cauza lui sufăr când nimic nu mă îndeamnă să iau creionul în mână. E clar că e un personaj, pentru că el m-a ales pe mine, eu chiar nu am avut nimic de zis pe tema asta. El hotărăşte ce, cum, când să scriu, iar eu mă supun pentru propria mea plăcere şi mulţumire de sine.

Toate acestea sunt doar ipotetice, sunt presupuneri a ceea ce nu ştiu dacă va fi vreodată verificat, confirmat, contrazis. Deocamdată eu sunt călătorul, eu sunt peisajul şi cu mare convingere spun că eu sunt şi scrisul. Şi acesta este universul meu! (30 septembrie 2005)

Când copilul se trezeşte adult

Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate, mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria, că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu) viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu, facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea, viaţa interioară.

Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…

Dorinţe în mijloc de vară

Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini. 

Tot timpul, de când îmi privesc viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere, cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine, să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână, ca să nu-l explorez. 

"A scrie" este subiectul meu preferat (III)

Iau pixul în mână şi scriu. E cel mai măreţ lucru pe care l-am făcut vreodată pentru mine. De câte ori simt nevoia să o fac, totul prinde contur, brusc totul are sens, inclusiv eu. E un fapt mărunt. Pe cât de neînsemnat, pe atât de intens, de obositor. Dar e al meu, pentru că eu îi dau viaţă. De atâţia ani mă lupt să scriu, să nu scriu, să-mi pun speranţe în ceea ce am de zis, să n-o fac, să cred în mine sau să accept că niciodată nu va însemna mai mult decât efectul pe care-l are asupra mea, asupra fericirii mele?... E un fapt mărunt, zic eu. Atunci de ce mă învârt în jurul lui nerăbdătoare, încântată de câte ori nu mă pot abţine să scriu? Pentru că atât am descoperit în mine, atât am observat în miopia mea că străluceşte, că se cere dezvelit din viaţa mea atât de schimbătoare, de mică. Eu sunt atât de măruntă, de neînsemnată, iar toate întrebările referitoare la rostul meu îşi caută mereu răspuns aici, printre rânduri, în faptul împlinit că mereu mă întorc la aceste caiete cerând la nesfârşit o aprobare, o confirmare că e locul potrivit pentru răspunsuri, pentru adevăr.

Mă pierd în detalii, trăiesc evaziv, mă dizolv încet şi sigur în viaţa tuturor, nimic concret, mă prefac plină de vinovăţie că sunt prezentă, că sunt asemenea celor de lângă mine, ca să primesc cea mai mică satisfacţie că aş aparţine şi eu unei lumi, că sunt palpabilă măcar între ei. Şi culmea e că asta îmi reuşeşte cel mai bine. Sunt mai mult a lor decât a mea. De fapt, de atât de mult timp nu am mai fost a mea, că mi se face ruşine, că regret tot timpul pierdut cu atât de puţine remuşcări.

E trist, e dureros, pentru că nu sunt ceva mai mult decât altceva. Eul meu care scrie şi eul meu care trăieşte, nu se depăşesc niciodată. Uneori nu pot scrie, poate chiar un an întreg, dar conştiinţa scrisului, a nescrisului de fapt, mă ucide, mă condamnă la o viaţă atât de superficială şi lipsită de răspunsuri. Nu sunt în mod constant în niciun fel, nu pot fi catalogată şi aşezată pe un anume raft. Nu pot fi sigură de autenticitatea scrisului meu, pentru că mai mult exista în dorinţa mea de a-i da viaţă, decât în propria lui existenţă. Însă faptul că niciodată nevoia aceasta nu a încetat, mă linişteşte într-un fel, că îmi aparţine, că e o dorinţă îndreptăţită.