Orasul din viata mea

Cafea fără nicotină

2008-07-06T06:37:00.000-07:00

Redeschid subiectul cu intenţia pe care am avut-o la sfârşitul apologiei, aceea de a rezerva aprecierea pentru (atunci) necunoscuta plăcere de a fi nefumător. Este drept că în timp ce-mi propuneam aceasta, nu aveam nici cea mai vagă idee că va veni într-adevăr şi ziua în care, cu aceeaşi sinceritate şi spontaneitate, voi aduce laude unei (atunci) ipotetice vieţi aerisite, în care tutunul va fi exact ce este: o plantă toxică înrudită cu mătrăguna, fără nicio putere de a oferi plăcere, relaxare, linişte, inspiraţie, fără a fi capabilă să umple goluri, doar să le creeze şi cu şanse maxime să producă dependenţă.
Până am ajuns să trăiesc acea zi, m-am târât numarate alte zile, în care aveam senzaţia că timpul a stat în loc. Dacă şi-ar fi urmat cursul lui firesc, cu siguranţă aş fi continuat şi eu să trăiesc la modul propriu, căci la figurat trăiam o replică a unei existenţe smokefree. Mă priveam din departare şi găseam în mine mii de contraste. Mă puteam bucura de venirea verii, de soarele care ardea tot mai puternic. Mă umpleam de senin în fiecare pauză care nu se mai numea “de ţigară”. Tot verdele lăsat în urmă de primăvară, mă întampina în drum spre şi dinspre servici. Terase cochete îmi făceau cu ochiul când treceam pe lânga ele. Căutam în mulţime oameni care fumau şi plină de curiozitate încercam să citesc cumva pe chipul lor dacă sunt într-adevăr fericiţi. Păşisem pe tărâmul nefumătorilor, fără să trec vama, fără să prezint paşaportul. Intrasem neavizată într-un spaţiu străin, fără vreo averizare, îndrumare sau vreo carte cu instrucţiuni. Nu reuşeam să merg înainte, pentru că trăiam cu senzaţia că va trebui mai întâi să-mi răspund la întrebarea “de ce m-am lăsat de fumat chiar azi?” Nu ştiam cum să mă comport cu mine, cum să privesc în viitor ignorând lipsa ţigării. Aveam o senzaţie de boală, de insuficienţă, dar în acelaşi timp nu aş fi fost în stare să mă “vindec” cu un fum.
Am început să găsesc lucruri de făcut în pauza de cafea, să citesc, să vobesc la telefon, să conspectez cursuri, să mănânc fructe, orice, doar să-mi dea senzaţia că am umplut un gol. Seara, acasă, în timp ce mă uitam la vreun film, începusem să beau tot mai multe licori, să le savurez tot mai încet, să dureze cam cât timp aş fi fumat câteva ţigări.
Visam cum într-o bună zi voi realiza că am făcut de fapt un lucru bun, din toate punctele de vedere şi voi putea pune totul pe seama ambiţiei mele. Nici acum nu sunt convinsă că ambiţia mi-a scos ţigara din gură, mai degrabă inerţia. Nici tăria de caracter, perseverenţa, poate mai degrabă o doză mare de inconştienţă şi masochism, pentru că psihic eram la capătul puterilor şi de aceea nu mă puteam întoarce din drum.
Apoi mi-am imaginat cum subconştientul meu a făcut de fapt acest pas curajos, eu executând ordinele şi resimţind urmările. Probabil se săturase de planurile mele şubrede cum că mă voi lăsa cândva de fumat, într-o zi în care eroismul meu va da pe dinafară – în ideea că poate va exista o astfel de zi în calendar. Şi a tot aşteptat, m-a crezut, a numărat zilele, anii, petrecerile unde fumam până la intoxicare, plimbările pe jos în aer liber cu ţigara-n gură. Văzând că era departe de mine gândul să concretizez vreodată intenţiile, a luat totul în propriile mâini. Vorbeam de subconştient… Ce caracter! Dacă ar fi lăsat decizia în mâinile mele de fumatoare, cu siguranţă aş fi reuţit să-mi înăbuş încă vreo câteva zeci de ani instinctele sănătoase. În această ipoteză, mă simţeam frustrată să nu fiu răspunzătoare pentru propriile fapte. Adică, fie el subconştientul meu, nu puteam să nu-l judec pentru actele comise fără acordul meu direct, calculat, planificat.
Au trecut zile şi nopti în care, neavând încotro, tutunul mi-a părăsit dezamăgit corpul. Mirarea mi-era tot mai mare cum reuşeam să rezist tentaţiei. Mă întrebam cum de puteam merge în fiecare dimineaţă în cafeneaua de alături, împreună cu colega fumătoare, să-mi beau tacticos cafeaua fără nicotină, ca şi când nu m-aş fi gândit sută la sută din timp cum colega fumează fără grijă în timp ce eu amestec nostalgic cu linguriţa în ceaşcă. Răspunsul este că am putut. Sunt recunoscătoare că mi-am dat şansa asta. Dificultatea era doar în capul meu, lupta era doar imaginara, pentru că de fapt nimeni nu are nevoie de tutun. Nici măcar eu, nici măcar colega. Cu siguranţă nici tu!
Aş putea continua povestea menţionand câte luni, zile, ore s-au scurs de când ţigările au trecut în nefiinţă pentru mine, de când le-am înmormântat cu atâta fast, de când le-am dedicat câteva pagini scrise cu ultimele forţe alimentate de nicotină; aş afişa pe tapet toată mândria pe care o simt acum. Definind timpul scurs aş dovedi încă o dată hotărârea luată, ceea ce în momentul de faţă nu mai are nicio importanţă. Mă aflu deja de partea cealaltă a baricadei. Am trecut prin toate fazele cunoscute şi necunoscute ale sevrajului, am depăşit depresia, am învins falsa melancolie, am înţeles ce înseamnă de fapt ţigara, am acceptat că am minţit şi m-am minţit vreme de zece ani că nu pot trăi fără tutun, doar din pricina fricii, doar de teamă că viaţa mea nu va mai fi la fel de frumoasă dacă îmi neg o plăcere, dacă-mi reprim o nevoie. Numeam “plăcere” şi “nevoie”, simţeam plăcerea de a-mi linişti nevoia, chiar dacă ştiam că maschează o realitate dăunătoare şi urât mirositoare.
Nu regret nicio inhalare, n-o să arunc nicio scrumieră, n-o să traduc plăcerea în dependenţă, n-o să modific nicio pagină doar pentru că în timp ce o scriam, o ţigară fumega lângă mine, punând pe seama fumului ei toată inspiraţia. Nu consider că s-a întâmplat prea târziu să mă eliberez, nu ţin neapărat să-mi amintesc cine mi-a pus prima ţigară în gură şi mi-a explicat cum se trage fumul în piept. N-o să dau vina pe nimeni, nici macar pe mine, poate pe ţigară, poate o s-o las în pace, să rămână exact acolo unde trebuie, în trecut, în toate locurile unde m-a însoţit. Nu vreau s-o jefuiesc de toată însemnătatea pe care i-am atribuit-o, nu chiar de toată. O să-i las doar veleităţile artistice, ca să nu stric armonia rotocoalelor de fum, atât de fragile, atât de efemere.
Am scris deja apologia fumatului. Nu mai exista motive să explic, să justific, să maschez nicio dorinţă sau să îţi povestesc cum tutunul este un capitol important din viaţa mea, doar că destinul crud m-a obligat să-l închid într-un moment cu totul neaşteptat şi nepotrivit. Nu. Nu mai sunt victima niciunei închipuiri. Am închis acea carte, nu doar un capitol. Am respirat aer curat, am aerisit camera, m-am spălat, m-am parfumat şi pentru prima dată am deschis ochii de nefumătoare. Şi ghici? În faţa mea nicio tragedie, dramă sau comedie neagră. O cu totul altă viaţă, o experienţă pe care n-aş fi vrut s-o ratez pentru toate ţigările din lume şi toate senzaţiile pe care ar putea să le provoace real sau imaginar. Atât de măruntă a rămas deprimarea postfumat pe lângă satisfacţia care mă încearcă acum!
Sunt recunoscătoare că pot lua totul de la capăt şi pot regusta tot universul meu cu papile virgine. De acum decorul s-a schimbat, fără alambicate fumuri, fără scrumiere duhnitoare, aer poluat, haine înbacsite, tuse, voce răguşită, bani risipiţi, timp irosit, boală, frustrare în faţa semnului “fumatul interzis” şi invidie faţă de nefumatori. Practic, toate acestea şi multe altele de aceeaşi culoare şi miros, reprezintă ce am câştigat de pe urma tutunului.
Se pare că am reuşit să mă nasc de mai multe ori de-a lungul aceleiaşi existenţe. Aşa cum percep acum viaţa, dovedeşte clar un început, nu o continuare. Totul are o nouă aromă. Pentru mine. Nu există de fapt arome noi, ştiu. Este o simplă greşeală de exprimare. Sunt toate noi pentru că nu le mai amestec cu nimic, pentru că le dau importanţă, le ofer şansa de a mi se dezvălui ca personaje principale. Am tăiat fumul cu cuţitul şi am scos la iveală atâtea lucruri dragi care au trăit până acum în umbra lui. Cafeaua de dimineaţă a devenit o experienţă în sine. În sfârşit o simt, în sfărşit se numeşte cafea, pentru că nu mai face duet cu ţigara. Pot spune că am identificat prima oara gustul de cafea dupa ce m-am oprit din fumat. Un pahar de vin este acum o explozie de aromă, miros şi culoare, o paradă care-mi străbate corpul lăsând în urma lui pură satisfacţie. Când citesc o carte mă pot concentra numai asupra lecturii, fără să mă mai îngrijorez că ţigara s-a consumat şi-mi va frige degetele sau că mi-a căzut scrum pe covor. Fie că am în faţă un ocean dansator sau un munte bărbos şi greoi, peisajul mi se dăruieşte de jur împrejur, fără să fie împiedicat de inutili nori de fum. Nu mai simt panică atunci când intru într-un restaurant şi constat că fumatul este interzis, când rămân fără ţigări noaptea şi toate magazinele sunt închise, când ies din ţară şi pachetul de ţigări costă de patru ori mai mult, când sunt intr-un aeroport şi nu-mi voi putea aprinde o ţigară înca zece ore, când citesc mesajul de pe pachetul de ţigări şi stiu că este adevărat, când sunt bolnavă şi nu mă pot abţine de la fumat. Nu mă mai simt prost când merg într-o vizită şi gazda este nefumatoare, când toti din jur se uită la mine dezaprobator în timp ce fumez, când sunt singura dintr-un grup întreg care se îndeletniceşte cu aşa ceva, când aflu că înca un prieten s-a lăsat şi probabil mie o să-mi ia multă vreme să ajung la aceeaşi hotărâre. Le las toate în seama fumătorilor. Eu m-am eliberat! Acum, când cineva fumează în faţa mea, nu-mi mai provoacă poftă de un fum, ci milă. Pornesc la drum cu un bagaj mai uşor, cu un stres în minus, cu o victorie în plus şi cu satisfacţia unui lucru bine făcut. Pun accent pe făcut.

Apologia fumatului

2008-05-11T06:12:00.000-07:00

Daca mi-ar fi spus cineva că eu de mâine nu voi mai fuma, mi s-ar fi părut o afirmaţie monstruoasă, cu atât mai mult cu cât conţine cuvântul „mâine” în context. Dacă faptul că m-aş lăsa de fumat nu este destul de scandalos, atunci „mâine” îl ridică direct la stadiul de aberaţie.
Acum câteva nopţi mi-am adus aminte de planul meu ipotetic prin care urma să mă las de fumat, cândva, într-un an propice pentru astfel de decizii capitale. Jur că nu am fost eu cea care m-am îndemnat să mă joc cu focul, de-a ipotezele, de-a presupusul. Mi-a trecut prin minte un „ce-ar fi dacă acea zi îndepărtată din acel viitor imprecis şi improbabil ar fi chiar mâine?”... Sincer, mă mir cum de nu m-am ridicat instant din pat şi nu m-am luat la palme pentru un asemenea afront. Era ca şi când nu m-aş fi crezut că eu într-adevar mă voi lăsa de fumat, ca şi când aş fi pus la îndoială această (in)certitudine şi m-aş fi autoprovocat la dovedirea contrariului. Înţeleg să-mi sugereze altcineva că ar fi cazul să las tutunul, înţeleg să-mi spună mama că nu e sănătos şi că am fumat destul, dar să-mi vorbesc mie însami de parcă aş fi un străin şi să mai şi fiu de acord? Clar, este povestea altei persoane, eu am fost doar în preajmă când era citită sau, printr-un fenomen paranormal, mă aflam în capul cuiva care plănuia să se lase de fumat şi acest lucru nu era nici pe departe surprinzător.
În dimineaţa fatalei zile, revenindu-mi în fire, după un coşmar în care eu, chipurile, într-un mod inexplicabil mă lăsam de fumat de voie bună, am realizat că nu e nici glumă, nici aberaţie, nici fatalitate, ci pur şi simplu profeţia trebuia împlinită. Mi-e imposibil să spun că am făcut-o din ambiţie, din dorinţa de a avea un corp sănătos sau din conştiinţa că „tutunul dăuneaza grav sănătăţii mele şi a celor din jur” sau pentru că „fumatul poate să ucida”. Dacă aş fi făcut-o din proprie iniţiativă, aş fi avut nevoie de o cantitate dublă de voinţă decat aş putea eu poseda, să nu mai vorbim de un plan riguros după care aş fi început să număr cu cinci luni înaine fiecare zi care ar rămâne între mine şi lipsa tutunului din viaţa mea. Sincer, aş vrea să îţi spun că am avut ambiţia, voinţa, curajul de a face un asemenea pas hotărâtor, însă nu ar fi adevărat, iar scopul meu în aceasta situatie surpriză este să fiu cât se poate de sinceră şi spontană referitor la sentimentele contradictorii provocate de întâmplarea în discuţie.
Ştiu că ţi se pare ca o mică anecdotă ghiduşă şi-ţi vine să râzi citind aceste rânduri (mă refer dacă eşti fumător, că de nu, este evident că vei găsi totul de o rara aberaţie), însă chiar m-am lăsat de fumat! A urmat prima cafea de dimineaţă neînsoţită de câteva ţigări, apoi pauza de ţigară fără existenţa celei din urmă, după aceea o masă de pranz copioasă neurmată de o ţigară „sănătoasă” şi seara de un pahar de vin delicios, desigur, fără acea jumatate de pachet de dinainte de culcare. Comportamentul meu devenise inexplicabil. Mâna nu căuta prin geantă după pachetul de ţigări şi bricheta cea noua, nu verificam să văd dacă am suficiente ţigări să-mi ajungă toată ziua sau dacă ar fi fost cazul să mai cumpăr în drum spre servici. Mi s-a părut suspect cum turnam tacticos cafea în ceaşca, cum o savuram, cum nu am izbucnit isterc în râs spunându-mi ce glumă bună am făcut, apoi să-mi aprind firesc o ţigară şi să trag adânc în piept un fum binemeritat. Toate s-au întâmplat ca şi când mi-era scris, în frunte mi-era pus, însă începând din acea zi mintea mi-a luat-o razna şi orice aş face, n-o pot convinge să-şi reia atribuţiile.
„Mâine” a trecut, iar mie îmi vine să plâng şi să urlu, să mă manifest în feluri nedemne de un asemenea motiv, însă m-a cuprins o depresie extrem de consistentă. Trag concluzia că am iubit foarte mult ţigara, probabil o voi iubi toată viaţa. Nu m-am apucat de fumat pentru că îl vedeam pe tata în fiecare dimineaţă bându-şi cafeluţa şi fumându-şi ţigara înainte să meargă la sală sau în fiecare seară stând în pat şi citind probabil Jack London într-un norişor de fum sau pentru că i-am văzut pe colegii mai mari şi vrând să-i imit am început să mă prostesc până a devenit o obisnuinţă. Nu sunt dependentă de tutun, de nicotină, ci de toate lucrurile pe care le-am înrudit de-a lungul vieţii cu o ţigară, toate împrejurările în care n-ar fi putut lipsi, toate momentele cărora o ţigară le-ar fi adaugat un plus de farmec.
Nu ştiu de unde să încep odiseea, de la perioada în care fumam în baie cu capul pe geam, când fumam la leaganele din spatele şcolii generale încercând să mă pitesc de profesori, când fumam de la alţii amăgindu-mă că sunt fumatoare de ocazie, când cumpăram ţigări la bucată şi le fumam cu conştiinţa încărcată împreună cu prietenele mele în depeche-otecă, rock-otecă sau cel mai probabil „la pietre”, în ultimul an de liceu când, noaptea pe pervazul ferestrei, repetam poezii pentru bac şi aprofundam orice comentariu mult mai bine însoţit de o-două ţigări More sau de când nimeni n-ar mai fi putut sta între mine şi pachetul de ţigări. Toţi au fost anii mei şi-mi face plăcere să-mi amintesc de ei, tocmai pentru că sunt puşi la păstrare, la „afumat”. Toate amintirile mele de adult de până acum, merg mână-n-mână cu o ţigară, un pachet, un cartuş. Orice aş povesti din întâmplările trecute, imposibil să nu ajung cu povestea la inevitabilul moment în care am iesit afara să / m-am aşezat la o tesasa să fumez o ţigară, stăteam întinsă în iarbă şi / mă plimbam pe străzile cutărui oraş şi fumam o altă ţigară sau la inevitabila dezamagire din cauza fumatului interzis.
Ce poate fi mai relaxant, decât să stai la o terasă, vara, undeva sus, de unde se vede tot Clujul, de fapt la orice terasă, oriunde, oricand, să bei o cafea fiebinte, un frappe, ceva răcoritor sau ceva tare şi să fumezi câteva ţigări sau mai multe, dupa gustul şi nevoia fiecăruia, în timp ce citeşti o carte sau conversezi cu prietenii. Mereu am reuşit să comunic mai mult cu prietenii mei, pentru că în fiecare pauză de ţigară îi sunam timp de cel putin două ţigări. Din fiecare ţară pe care am vizitat-o mi-am cumpărat cel puţin o scumieră sau o brichetă drept suvenir şi căutatul acestora prin magazine era un obiectiv în sine în orice călătorie. Fiecare petrecere implica fără nicio marjă de eroare un pachet de ţigări şi eventualii mililitrii de alcool. Acum va trebui să-i găsesc pauzei de ţigară un alt nume, pentru că scopul în sine al acestui tip de pauza s-a evaporat şi a fost stins intr-o scrumieră prea plină. Iubeam aerul tare de munte şi peisajul salbatic, pentru că puteam ajunge la contemplarea perfectă numai cu o ţigară apreciativă în mână, iar întreaga lume ce se desfăşura în faţa mea devenea brusc fascinantă. N-o să mai am ocazia să spun vreodată „încă o ţigară şi plecăm” când sunt în oraş, în vizită, la chef şi ar cam fi cazul să punem capul pe pernă, de acum încolo o să plec pur şi simplu, deşi lucrurile povestite la acea ultimă ţigară erau de obicei cele mai interesante. N-am trăit niciodată experienţe atât de idilice legate de lectură decât cele avute pe malul mării, sub o umbrelă mare de plajă, cu o carte delicioasă, fumuri de ţigară care delimitau fiecare capitol şi valurile izbindu-se zgomotos de mal, într-o rimă perfectă. Oricât de multe exemple aş încerca acum să dau, un lucru este foarte clar: nu ştiu cum să mă comport fără o ţigară la îndemână. Ştiu exact cât sunt de plăcute toate aceste lucruri şi mă întreb cum vor fi de acum înainte având în vedere că am întrerupt ritmul, firescul.
Nu ştiu cum de mi s-a întâmplat una ca asta, pentru că evident nu m-am supus de una singură unei torturi psihice. Probabil aşa scria ieri că se va întâmpla azi şi printr-o inexplicabilă lipsă a prezenţei de spirit m-am trezit că azi sunt într-adevar nefumătoare. Atât de nefiresc mi se pare tot în jur, nimic nu mai prezintă interes, nimeni interesant, timpul parcă s-a înmulţit, peste tot oameni care trag fără griji din ţigară. Nu asta e problema mea, cum că simt fizic nevoia să fumez, ci restul, ce voi face de acum încolo într-un bar, restaurant, terasă, club, pe plajă, în drum spre orice, când mă uit la un film, când vorbesc la telefon, când aştept autobuzul, trenul, avionul, când cineva întârzie la întâlnire, când vecina mă invită duminica la o cafea, când nu pot să dorm noaptea, când rătăcesc pe internet, când mă despart de o prietenă în faţa casei, când ar trebui să fumăm „ţigara de după”, când ceva mă frământă, când pur şi simplu n-o să am altceva de facut, ce-o să fac?
Se pare că nu întâmplător, la două zile după incident, am început să citesc jurnalul lui Oscar Wilde în care marturisea: „Nu pot trăi fără ţigări: prima şi cred că cea mai groaznică experienţă din viaţa de puşcăriaş am avut-o când mi-au fost interzise. Secretul identităţii mele a dispărut imediat: chipul meu trebuie să fie întotdeauna ascuns de nori. Acum, de câte ori mă gândesc la acea cumplită perioadă, simt o nevoie absurdă de a aprinde o ţigară. Fumez tot timplu, desigur. Ţigările sunt torţele conştiinţei de sine şi sub influenţa lor mă pot retrage din lume într-o sferă a senzaţiilor intime. Stau întins în pat şi urmăresc rotocoalele de fum ridicându-se spre tavan.” (Peter Ackroyd – „Ultimul testamenr al lui Oscar Wilde”)
Atât de bine îl înţeleg (exceptând din context puşcăria), atât de îndreptăţită este asocierea fumatului cu propria identitate, încât tind să cred că de fapt asta mi se întâmplă mie acum, mi-am pierdut-o. Fizic sunt conştientă că m-am lăsat de fumat, însă psihic rătăcesc printre toate obişnuinţele pe care va trebui treptat să le adaptez prezentului, mă agaţ de toate motivele pentru care n-ar trebui să mă las de fumat, încerc să redefinesc toate lucrurile pe care le-am învăţat despre mine de-a lungul anilor şi să le dau o nouă semnificaţie, să-mi recompun autoportretul, să-mi modific limbajul, priorităţile, să-mi organizez altfel zilele, să găsesc noi preocupări, să fiu tot eu, dar alta.
Adio ţigări, vă voi păstra mereu în suflet (nu şi în plămâni). Mi-aţi fost alături atâţia ani, prin atâtea locuri, nu vă voi uita şi vă voi menţiona de câte ori va veni vorba, desigur, involuntar. Acum drumurile noastre se despart. Va trebui să învăţ pas cu pas cum se trăieşte fără voi.
Voi reveni cu completări când voi simţi nevoia să laud ne-fumatul, când viaţa fără ţigară va fi singura pe care aş putea-o accepta. Cuvintele de apreciere aşteaptă să fie folosite în scopuri mult mai sănătoase.

Irish coffee

2008-03-16T11:52:00.000-07:00

Sunt în Irlanda de Nord, în Bally Gally Castle, adulmec o cafea irlandeza fierbinte si dulce, o lumânare mică îmi luminează anemic pagina, pentru că oricum nu m-aş putea baza pe luna sau pe soarele înveşmântat în atâtea straturi de nori irlandezi. E trecut de ora zece seara, însă noaptea pe coasta Atlanticului de Nord apare doar peste cel puţin o oră.
Nicicând n-aş fi visat că o să am vreodată un astfel de décor. Mă aflu într-o ţară îndepartată, pe malul enormului Atlantic, într-un oraş mai cochet decăt pălăriile reginei Elisabeta a Angliei şi nici n-ar mai trebui să continui, ar fi suficient atât ca să stabilească un record într-ale peisajelor văzute în scurta mea peregrinare pe harta mapamondului. Însă, spre deliciul curioşilor, voi continua descrierea, pentru că nu pot ignora niciun detaliu. M-am aşezat la o măsuţă mică de lângă geam. Ferestrele sunt enorme aproape la orice locuinţă din ţara asta, însă cu atât mai mari sunt cele care mă despart de incredibila imagine care-şi scaldă valurile sub un cer stufos. Stau într-un fotoliu mare şi confortabil, cu braţe solide, acoperite cu piele fină şi un spătar înalt îmbracat în lână. Îl găsesc atât de tipic şi familiar, de parca l-am furat din acele Cigar Club-uri englezeşti, unde doar gentlemen-ii aveau acces acum un secol sau poate nici nu s-a schimbat nimic de atunci.
Sunt în Irlanda, beau o cafea irlandeză, privesc Marea Irlandei, în jurul meu irlandezi simpatici care vorbesc o irlandeză mai ceva ca quebecoise-a…
Cred că intenţia mea de a scrie in această seară superbă a pornit fara doar şi poate de la incredibilul tablou ce mi-a fost dat să admir de cinci zile încoace. Sigur, nu e desăvârşit sau frumos în toate detaliile, însă este cel mai spectaculos de până acum. Natura lucreaza fidel cu clima pe aceste tărâmuri, transformând întreg ţărmul în grotesc sau paradisiac în doar câteva minute. Pentru oamenii de aici o zi cu soare este definiţia fericirii, a uneia dintre mai multe feluri. O zi fără ploaie este un bun motiv să scape de paltoane şi să treacă direct la sandale şi şort, chiar dacă temperatura nu urcă peste zece grade. O zi ploioasă este pur şi simplu o zi obişnuită, nu descurajează pe nimeni, nu iese în evidenţă cu nimic faţă de celelalte trei sute de zile ploioase din an. Nu împiedică niciun localnic să facă jogging, să mănânce o îngheţată sau să-şi plimbe câinele pe malul marii. Este o zi firească, în care miile de oi, cele pe care doar eu le-am văzut (Dumnezeu ştie câte adăposteşte ţara asta), mestecă neîncetat, alături de vaci bălţate, întinderea verde de iarbă irlandeză.
Iau o înghiţitură din cafeaua dulce cu alcool şi frişcă şi-mi adâncesc privirile în zare, peste mii de valuri trecătoare, efemere, schimbătoare, mă concentrez să văd dincolo de noaptea brodată asimetric peste mare, că poate-poate voi fi în stare să desluşesc ţărmurile Scoţiei. Încerc aşa, de fantezie, pentru că doar într-o zi senină, cu cerul clar, absolvit de orice nor, se poate vedea o mică bucăţică de pământ pur scoţian. În schimb pot vedea farul. E poate pentru prima dată când văd un far şi îl consider ultimul şi cel mai de seamă element care întregeşte această seară ploioasă de iulie.
Norocoasă. Mă simt nemeritat de norocoasă să mă aflu aici, să respir aer sărat de mare îndepărtată, să cunosc feţele localnicilor, să-mi numar paşii pe trotuarele rar umblate ale acestei bijuterii de oraş. E prea mult spus oraş, însă, după cum mi-am dat seama, prin părţile acestea, în afară de Belfast, care e capitală, există în general numai aceste aşezări cu aproximativ opt sute de locuitori. Aşa că nu s-ar putea numi direct sate, pentru că ar sări neregulamentar peste unitatea de măsură care este oraşul. Prin urmare mă aflu într-o ţară fără sate, alcătuită din căteva oraşe ce au în cele mai multe cazuri drept prenume “Bally”. Nici nu s-ar putea altfel.
Oamenii sunt absolut minunaţi, primitori, excesiv de politicoşi. Abia acum am ajuns să înţeleg de ce starea vremii s-a aflat dintotdeauna pe primul loc în topul subiectelor de conversaţie pentru englezi, irlandezi, galezi şi scotieni. E logic şi clar ca lumina zilei. Clima n-a fost niciodată de nebagat în seamă în aceste locuri. E răsfăţată şi capricioasă, nicicând statornică şi mereu pe prima pagina a cotidienelor. Am intrat în vorbă cu o doamnă pe autocarul care ne ducea din Dublin spre Belfast şi m-am trezit discutând cu aprindere despre vreme, despre soarele prea fierbinte, despre vântul prea puternic, inundaţiile din sud şi ploaia măruntă care nu dă impresia a se opri vreodată şi mi-am dat seama că vrând-nevrând am ajuns să mă folosesc de întreg vocabularul meteorologic odată ce am păşit pe această insulă. Tot timpul am trăit cu o idée preconcepută, cum că englezii, în rigiditatea şi politeţea lor abordează starea vremii drept veşnic subiect, doar pentru că nici în ruptul capului n-ar dori să-şi discute vieţile, să devină intimi, din reţinere sau pudoare. Mă simt atât de câştigată să fi elucidat acest mister, să fi ajuns a-i cunoaşte cât de puţin pe aceşti oameni.
Am rămas singură în barul castelului (imaginează-ţi un castel în miniatură) şi nicicum nu mă pot îndura să părăsesc masuţa, lumânarea, marea, farul ce-şi luminează intermitent teritoriul acvatic.
Aş vrea să fiu în stare să descriu perfect tot ce-am văzut aici, mai ales casele din acest colţ de lume. Locuinţe modeste, simple prin arhitectură, liniştitoare prin colorit, cochete prin sutele de flori ce le împodobesc curţile, impunătoare prin enormele ferestre ce privesc marea drept în faţă, ce absorb toată lumina adusă de departe pe valuri. Îmi imaginez cum într-o dimineaţă însorită deschid fereastra către mare, cum aş îmbrăţişa întinderea de ape, cum mi-aş limpezi tâmplele adormite şi ochii albăstriţi de vise, cum aş respira mireasma verde, sărată de algele aduse la mal. O cafea aromată şi fum de ţigară ar întregi tabloul. Nu-mi pot închipui altfel. O simplă fantezie. Prin simplul fapt că am cunoscut aceste locuri, mi-am putut desena dinaintea ochilor cum îşi petrec oamenii de aici dimineţile în care ploaia a oboist să bată-n geam. Dacă nu simt aceeaşi bucurie pe care mie doar închipuirea mi-o provoaca, atunci ar trebui să le reamintească cineva căt de norocoşi sunt.
Sunt recunoscătoare că mă aflu aici! Am ţinut neapărat să afirm asta pentru că sunt oameni în jurul meu care nu văd dincolo de nesfârşite dealuri şi interminabile ploi, decât o ţară pe care se vor bucura s-o părăsească curând. Mi-e ciudă că ei nu pot gusta ca şi mine din atâta verde şi inedit, că nu sunt în stare să simtă nici a mia parte din ceea ce simt eu. Am fost categoric egoistă să afirm aşa ceva, însă nu-i pot înţelege pe aceşti oameni şi fără dram de remuşcare spun că mai bine nici nu i-aş cunoaşte.