Sunt în Irlanda de Nord, în Bally Gally Castle, adulmec o cafea irlandeza fierbinte si dulce, o lumânare mică îmi luminează anemic pagina, pentru că oricum nu m-aş putea baza pe luna sau pe soarele înveşmântat în atâtea straturi de nori irlandezi. E trecut de ora zece seara, însă noaptea pe coasta Atlanticului de Nord apare doar peste cel puţin o oră.
Nicicând n-aş fi visat că o să am vreodată un astfel de décor. Mă aflu într-o ţară îndepartată, pe malul enormului Atlantic, într-un oraş mai cochet decăt pălăriile reginei Elisabeta a Angliei şi nici n-ar mai trebui să continui, ar fi suficient atât ca să stabilească un record într-ale peisajelor văzute în scurta mea peregrinare pe harta mapamondului. Însă, spre deliciul curioşilor, voi continua descrierea, pentru că nu pot ignora niciun detaliu. M-am aşezat la o măsuţă mică de lângă geam. Ferestrele sunt enorme aproape la orice locuinţă din ţara asta, însă cu atât mai mari sunt cele care mă despart de incredibila imagine care-şi scaldă valurile sub un cer stufos. Stau într-un fotoliu mare şi confortabil, cu braţe solide, acoperite cu piele fină şi un spătar înalt îmbracat în lână. Îl găsesc atât de tipic şi familiar, de parca l-am furat din acele Cigar Club-uri englezeşti, unde doar gentlemen-ii aveau acces acum un secol sau poate nici nu s-a schimbat nimic de atunci.
Sunt în Irlanda, beau o cafea irlandeză, privesc Marea Irlandei, în jurul meu irlandezi simpatici care vorbesc o irlandeză mai ceva ca quebecoise-a…
Cred că intenţia mea de a scrie in această seară superbă a pornit fara doar şi poate de la incredibilul tablou ce mi-a fost dat să admir de cinci zile încoace. Sigur, nu e desăvârşit sau frumos în toate detaliile, însă este cel mai spectaculos de până acum. Natura lucreaza fidel cu clima pe aceste tărâmuri, transformând întreg ţărmul în grotesc sau paradisiac în doar câteva minute. Pentru oamenii de aici o zi cu soare este definiţia fericirii, a uneia dintre mai multe feluri. O zi fără ploaie este un bun motiv să scape de paltoane şi să treacă direct la sandale şi şort, chiar dacă temperatura nu urcă peste zece grade. O zi ploioasă este pur şi simplu o zi obişnuită, nu descurajează pe nimeni, nu iese în evidenţă cu nimic faţă de celelalte trei sute de zile ploioase din an. Nu împiedică niciun localnic să facă jogging, să mănânce o îngheţată sau să-şi plimbe câinele pe malul marii. Este o zi firească, în care miile de oi, cele pe care doar eu le-am văzut (Dumnezeu ştie câte adăposteşte ţara asta), mestecă neîncetat, alături de vaci bălţate, întinderea verde de iarbă irlandeză.
Iau o înghiţitură din cafeaua dulce cu alcool şi frişcă şi-mi adâncesc privirile în zare, peste mii de valuri trecătoare, efemere, schimbătoare, mă concentrez să văd dincolo de noaptea brodată asimetric peste mare, că poate-poate voi fi în stare să desluşesc ţărmurile Scoţiei. Încerc aşa, de fantezie, pentru că doar într-o zi senină, cu cerul clar, absolvit de orice nor, se poate vedea o mică bucăţică de pământ pur scoţian. În schimb pot vedea farul. E poate pentru prima dată când văd un far şi îl consider ultimul şi cel mai de seamă element care întregeşte această seară ploioasă de iulie.
Norocoasă. Mă simt nemeritat de norocoasă să mă aflu aici, să respir aer sărat de mare îndepărtată, să cunosc feţele localnicilor, să-mi numar paşii pe trotuarele rar umblate ale acestei bijuterii de oraş. E prea mult spus oraş, însă, după cum mi-am dat seama, prin părţile acestea, în afară de Belfast, care e capitală, există în general numai aceste aşezări cu aproximativ opt sute de locuitori. Aşa că nu s-ar putea numi direct sate, pentru că ar sări neregulamentar peste unitatea de măsură care este oraşul. Prin urmare mă aflu într-o ţară fără sate, alcătuită din căteva oraşe ce au în cele mai multe cazuri drept prenume “Bally”. Nici nu s-ar putea altfel.
Oamenii sunt absolut minunaţi, primitori, excesiv de politicoşi. Abia acum am ajuns să înţeleg de ce starea vremii s-a aflat dintotdeauna pe primul loc în topul subiectelor de conversaţie pentru englezi, irlandezi, galezi şi scotieni. E logic şi clar ca lumina zilei. Clima n-a fost niciodată de nebagat în seamă în aceste locuri. E răsfăţată şi capricioasă, nicicând statornică şi mereu pe prima pagina a cotidienelor. Am intrat în vorbă cu o doamnă pe autocarul care ne ducea din Dublin spre Belfast şi m-am trezit discutând cu aprindere despre vreme, despre soarele prea fierbinte, despre vântul prea puternic, inundaţiile din sud şi ploaia măruntă care nu dă impresia a se opri vreodată şi mi-am dat seama că vrând-nevrând am ajuns să mă folosesc de întreg vocabularul meteorologic odată ce am păşit pe această insulă. Tot timpul am trăit cu o idée preconcepută, cum că englezii, în rigiditatea şi politeţea lor abordează starea vremii drept veşnic subiect, doar pentru că nici în ruptul capului n-ar dori să-şi discute vieţile, să devină intimi, din reţinere sau pudoare. Mă simt atât de câştigată să fi elucidat acest mister, să fi ajuns a-i cunoaşte cât de puţin pe aceşti oameni.
Am rămas singură în barul castelului (imaginează-ţi un castel în miniatură) şi nicicum nu mă pot îndura să părăsesc masuţa, lumânarea, marea, farul ce-şi luminează intermitent teritoriul acvatic.
Aş vrea să fiu în stare să descriu perfect tot ce-am văzut aici, mai ales casele din acest colţ de lume. Locuinţe modeste, simple prin arhitectură, liniştitoare prin colorit, cochete prin sutele de flori ce le împodobesc curţile, impunătoare prin enormele ferestre ce privesc marea drept în faţă, ce absorb toată lumina adusă de departe pe valuri. Îmi imaginez cum într-o dimineaţă însorită deschid fereastra către mare, cum aş îmbrăţişa întinderea de ape, cum mi-aş limpezi tâmplele adormite şi ochii albăstriţi de vise, cum aş respira mireasma verde, sărată de algele aduse la mal. O cafea aromată şi fum de ţigară ar întregi tabloul. Nu-mi pot închipui altfel. O simplă fantezie. Prin simplul fapt că am cunoscut aceste locuri, mi-am putut desena dinaintea ochilor cum îşi petrec oamenii de aici dimineţile în care ploaia a oboist să bată-n geam. Dacă nu simt aceeaşi bucurie pe care mie doar închipuirea mi-o provoaca, atunci ar trebui să le reamintească cineva căt de norocoşi sunt.
Sunt recunoscătoare că mă aflu aici! Am ţinut neapărat să afirm asta pentru că sunt oameni în jurul meu care nu văd dincolo de nesfârşite dealuri şi interminabile ploi, decât o ţară pe care se vor bucura s-o părăsească curând. Mi-e ciudă că ei nu pot gusta ca şi mine din atâta verde şi inedit, că nu sunt în stare să simtă nici a mia parte din ceea ce simt eu. Am fost categoric egoistă să afirm aşa ceva, însă nu-i pot înţelege pe aceşti oameni şi fără dram de remuşcare spun că mai bine nici nu i-aş cunoaşte.
Nicicând n-aş fi visat că o să am vreodată un astfel de décor. Mă aflu într-o ţară îndepartată, pe malul enormului Atlantic, într-un oraş mai cochet decăt pălăriile reginei Elisabeta a Angliei şi nici n-ar mai trebui să continui, ar fi suficient atât ca să stabilească un record într-ale peisajelor văzute în scurta mea peregrinare pe harta mapamondului. Însă, spre deliciul curioşilor, voi continua descrierea, pentru că nu pot ignora niciun detaliu. M-am aşezat la o măsuţă mică de lângă geam. Ferestrele sunt enorme aproape la orice locuinţă din ţara asta, însă cu atât mai mari sunt cele care mă despart de incredibila imagine care-şi scaldă valurile sub un cer stufos. Stau într-un fotoliu mare şi confortabil, cu braţe solide, acoperite cu piele fină şi un spătar înalt îmbracat în lână. Îl găsesc atât de tipic şi familiar, de parca l-am furat din acele Cigar Club-uri englezeşti, unde doar gentlemen-ii aveau acces acum un secol sau poate nici nu s-a schimbat nimic de atunci.
Sunt în Irlanda, beau o cafea irlandeză, privesc Marea Irlandei, în jurul meu irlandezi simpatici care vorbesc o irlandeză mai ceva ca quebecoise-a…
Cred că intenţia mea de a scrie in această seară superbă a pornit fara doar şi poate de la incredibilul tablou ce mi-a fost dat să admir de cinci zile încoace. Sigur, nu e desăvârşit sau frumos în toate detaliile, însă este cel mai spectaculos de până acum. Natura lucreaza fidel cu clima pe aceste tărâmuri, transformând întreg ţărmul în grotesc sau paradisiac în doar câteva minute. Pentru oamenii de aici o zi cu soare este definiţia fericirii, a uneia dintre mai multe feluri. O zi fără ploaie este un bun motiv să scape de paltoane şi să treacă direct la sandale şi şort, chiar dacă temperatura nu urcă peste zece grade. O zi ploioasă este pur şi simplu o zi obişnuită, nu descurajează pe nimeni, nu iese în evidenţă cu nimic faţă de celelalte trei sute de zile ploioase din an. Nu împiedică niciun localnic să facă jogging, să mănânce o îngheţată sau să-şi plimbe câinele pe malul marii. Este o zi firească, în care miile de oi, cele pe care doar eu le-am văzut (Dumnezeu ştie câte adăposteşte ţara asta), mestecă neîncetat, alături de vaci bălţate, întinderea verde de iarbă irlandeză.
Iau o înghiţitură din cafeaua dulce cu alcool şi frişcă şi-mi adâncesc privirile în zare, peste mii de valuri trecătoare, efemere, schimbătoare, mă concentrez să văd dincolo de noaptea brodată asimetric peste mare, că poate-poate voi fi în stare să desluşesc ţărmurile Scoţiei. Încerc aşa, de fantezie, pentru că doar într-o zi senină, cu cerul clar, absolvit de orice nor, se poate vedea o mică bucăţică de pământ pur scoţian. În schimb pot vedea farul. E poate pentru prima dată când văd un far şi îl consider ultimul şi cel mai de seamă element care întregeşte această seară ploioasă de iulie.
Norocoasă. Mă simt nemeritat de norocoasă să mă aflu aici, să respir aer sărat de mare îndepărtată, să cunosc feţele localnicilor, să-mi numar paşii pe trotuarele rar umblate ale acestei bijuterii de oraş. E prea mult spus oraş, însă, după cum mi-am dat seama, prin părţile acestea, în afară de Belfast, care e capitală, există în general numai aceste aşezări cu aproximativ opt sute de locuitori. Aşa că nu s-ar putea numi direct sate, pentru că ar sări neregulamentar peste unitatea de măsură care este oraşul. Prin urmare mă aflu într-o ţară fără sate, alcătuită din căteva oraşe ce au în cele mai multe cazuri drept prenume “Bally”. Nici nu s-ar putea altfel.
Oamenii sunt absolut minunaţi, primitori, excesiv de politicoşi. Abia acum am ajuns să înţeleg de ce starea vremii s-a aflat dintotdeauna pe primul loc în topul subiectelor de conversaţie pentru englezi, irlandezi, galezi şi scotieni. E logic şi clar ca lumina zilei. Clima n-a fost niciodată de nebagat în seamă în aceste locuri. E răsfăţată şi capricioasă, nicicând statornică şi mereu pe prima pagina a cotidienelor. Am intrat în vorbă cu o doamnă pe autocarul care ne ducea din Dublin spre Belfast şi m-am trezit discutând cu aprindere despre vreme, despre soarele prea fierbinte, despre vântul prea puternic, inundaţiile din sud şi ploaia măruntă care nu dă impresia a se opri vreodată şi mi-am dat seama că vrând-nevrând am ajuns să mă folosesc de întreg vocabularul meteorologic odată ce am păşit pe această insulă. Tot timpul am trăit cu o idée preconcepută, cum că englezii, în rigiditatea şi politeţea lor abordează starea vremii drept veşnic subiect, doar pentru că nici în ruptul capului n-ar dori să-şi discute vieţile, să devină intimi, din reţinere sau pudoare. Mă simt atât de câştigată să fi elucidat acest mister, să fi ajuns a-i cunoaşte cât de puţin pe aceşti oameni.
Am rămas singură în barul castelului (imaginează-ţi un castel în miniatură) şi nicicum nu mă pot îndura să părăsesc masuţa, lumânarea, marea, farul ce-şi luminează intermitent teritoriul acvatic.
Aş vrea să fiu în stare să descriu perfect tot ce-am văzut aici, mai ales casele din acest colţ de lume. Locuinţe modeste, simple prin arhitectură, liniştitoare prin colorit, cochete prin sutele de flori ce le împodobesc curţile, impunătoare prin enormele ferestre ce privesc marea drept în faţă, ce absorb toată lumina adusă de departe pe valuri. Îmi imaginez cum într-o dimineaţă însorită deschid fereastra către mare, cum aş îmbrăţişa întinderea de ape, cum mi-aş limpezi tâmplele adormite şi ochii albăstriţi de vise, cum aş respira mireasma verde, sărată de algele aduse la mal. O cafea aromată şi fum de ţigară ar întregi tabloul. Nu-mi pot închipui altfel. O simplă fantezie. Prin simplul fapt că am cunoscut aceste locuri, mi-am putut desena dinaintea ochilor cum îşi petrec oamenii de aici dimineţile în care ploaia a oboist să bată-n geam. Dacă nu simt aceeaşi bucurie pe care mie doar închipuirea mi-o provoaca, atunci ar trebui să le reamintească cineva căt de norocoşi sunt.
Sunt recunoscătoare că mă aflu aici! Am ţinut neapărat să afirm asta pentru că sunt oameni în jurul meu care nu văd dincolo de nesfârşite dealuri şi interminabile ploi, decât o ţară pe care se vor bucura s-o părăsească curând. Mi-e ciudă că ei nu pot gusta ca şi mine din atâta verde şi inedit, că nu sunt în stare să simtă nici a mia parte din ceea ce simt eu. Am fost categoric egoistă să afirm aşa ceva, însă nu-i pot înţelege pe aceşti oameni şi fără dram de remuşcare spun că mai bine nici nu i-aş cunoaşte.
2 comentarii:
e duminica, e ora 21.27, incepe o noua saptamana, imi lipseste un coleg, ii tin locul pentru a doua saptamana, pe birou ma asteapta o lista cu 1.000.000 de lucruri de facut.... totul e impotriva mea..... vreau sa ma rup de cotidian!!! vreau o pauza!!! .......am gasit-o:) iti multumesc:*
Trimiteţi un comentariu